Am pornit mașina tremurând. Nici nu știam exact încotro merg, dar roțile m-au dus instinctiv spre casa soacrei mele. Pe drum, am simțit cum stomacul mi se strânge, iar inima îmi bătea nebunește. Nu știam ce urma să descopăr, dar simțeam că viața mea avea să se schimbe din clipa aceea.
Când am ajuns în fața porții Dianei, curtea era pustie. Nici urmă de mașina lui Mihai. Am sunat la sonerie, dar nimeni n-a răspuns. Am mai bătut o dată, mai tare. După câteva secunde, s-a deschis ușa, iar soacra mea a apărut, vizibil surprinsă.
— Amina? Ce cauți aici, draga mea? — a întrebat, încurcată.
Am privit-o fix, încercând să citesc ceva în ochii ei.
— Sunt copiii aici? — am spus, cu un nod în gât.
— Nu… nu, nu au venit azi. Mihai mi-a zis că Ana e răcită, că stă acasă.
Am simțit cum pământul mi se clatină sub picioare. Deci mă mințise. Din nou. Am zâmbit forțat, am mulțumit și am plecat. Dar în loc să mă întorc acasă, am pornit pe drumul care ducea spre marginea orașului.
Nu știam de ce, dar inima mea spunea că acolo trebuie să fie.
După vreo zece minute de condus, am zărit de departe mașina lui parcată în fața unei case vechi, cu gard de lemn și perdele trase. Am oprit la colțul străzii și am rămas în tăcere, privind. Câteva clipe mai târziu, Mihai a ieșit din casă, ținând de mână o femeie. O blondă tânără, cu o fetiță care semăna izbitor cu Ana.
Mi s-a tăiat respirația.
Simțeam că lumea întreagă se prăbușește în jurul meu. Îmi venea să țip, dar vocea mi se blocase. L-am văzut cum îi săruta femeii fruntea, cum copiii râdeau împreună în curte, și mi-am dat seama: acele „vizite la bunica” nu fuseseră niciodată despre mama lui. Ci despre altcineva. Despre o viață paralelă.
Am stat acolo minute întregi, incapabilă să mă mișc. Apoi, am pornit mașina și am plecat. Nu am făcut scandal, nu am sunat pe nimeni. Doar am condus până la lacul unde mergeam cândva amândoi să ne liniștim sufletul.
Am stat pe mal, privind apa, și am plâns în tăcere. Mă durea nu doar trădarea, ci și gândul că totul fusese o iluzie: râsetele, serile liniștite, poveștile de adormit copiii.
După un timp, am simțit o liniște ciudată. Ca și cum în mijlocul durerii se năștea o forță nouă.
Când am ajuns acasă, copiii dormeau deja. Mihai nu se întorsese. M-am uitat la ei, le-am mângâiat părul și am simțit cum inima mi se umple de curaj. Nu mai eram femeia speriată de dimineață. Eram mama care avea de apărat adevărul.
Dimineața următoare, când Mihai a intrat în casă zâmbind fals, i-am întins o hârtie. Nu o „hârtie cu datorie”, ci cererea de divorț.
— Adevărul tău s-a terminat aici, Mihai — i-am spus calm. — Poți minți lumea, dar nu copiii tăi.
El a rămas mut. Ana și Vlad priveau din hol, iar eu le-am zâmbit.
— De azi, nu mai mergem „la bunica”. De azi, mergem acolo unde nu există secrete.
Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir din nou.
Adevărul doare, dar eliberarea… eliberarea e de neprețuit.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.