…un contract de donație. Scria negru pe alb că îmi lăsa mie o casă, cu totul mobilată, situată în centrul Brașovului. Sub semnătură, o notă mică, scrisă de mână: „Ți-am spus că într-o zi o să-ți dau totul înapoi. Iartă-mă că a durat atât.”
Am rămas împietrită. Inima îmi bătea atât de tare, încât simțeam că toată lumea o poate auzi. În jur, invitații șușoteau. Radu s-a apropiat, uimit, dar eu nu puteam spune nimic.
M-am uitat la Hanna. Zâmbea. Dar nu era zâmbetul de altădată. Ochii ei erau obosiți, goi. Am făcut un pas spre ea, dar s-a retras. „E totul în regulă, Ana. Nu trebuie să spui nimic. Doar… trăiește frumos.”
Apoi s-a întors, a urcat în mașină și a plecat, lăsând în urmă parfum și tăcere.
Nimeni nu înțelegea ce se întâmplase. Unii credeau că era o glumă. Alții se uitau la mine așteptând să izbucnesc. Dar eu am pus foaia în poală, am închis ochii și am știut: nu era o răzbunare. Era o despărțire. Definitivă.
Seara, după ce toți au plecat, am stat singură, în liniștea dormitorului. Lângă mine, Radu dormea, epuizat de emoții. Eu țineam hârtia în mână și plângeam. Nu pentru bani. Nici pentru casă. Ci pentru prietenia aceea care murise demult, dar care, într-un fel ciudat, tocmai fusese îngropată cu demnitate.
Peste o săptămână am mers la Brașov. Adresa exista. Era o casă mică, frumoasă, cu un liliac mov în curte. Vecina de alături, o bătrână cu batic, mi-a spus că „doamna Hanna” plecase din țară cu câteva luni înainte. Nu știa unde. Dar știa că venea zilnic și uda florile.
Pe pervaz, într-un ghiveci, am găsit o cutiuță. Înăuntru, o fotografie veche cu noi două, în cămin, râzând printre căni de cafea și pachete de tăiței. Pe spate, scria: „Pentru zilele în care credeam că lumea e simplă și inimile nu se frâng.”
Atunci am înțeles. Hanna nu fugise de mine. Fugise de ea însăși. De rușinea de a fi căzut, de neputința de a cere ajutor din nou. Poate că banii mei o scoseseră dintr-o gaură adâncă, poate îi schimbase viața… dar pierduse ceva mult mai scump: încrederea.
Am vândut casa. Nu pentru bani, ci pentru liniște. Cu banii am cumpărat o bucățică de teren la marginea Clujului și am ridicat o căsuță mică, albă, cu trandafiri în față. Acolo, într-o cameră, am pus fotografia noastră înrămată, cu o lumânare lângă.
Uneori, seara, când bate vântul și miroase a liliac, am impresia că o aud râzând. Nu știu dacă e amintirea, sau dacă undeva, departe, Hanna chiar zâmbește.
Dar știu sigur un lucru: iertarea adevărată nu se scrie pe o foaie. Se simte. Se construiește, zi de zi, până când sufletul nu mai doare.
Iar în ziua aceea, la propria mea nuntă, am primit cel mai neașteptat dar din lume: nu o casă. Ci libertatea de a o ierta.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.