Elena și-a lăsat privirea pe aleea din fața spitalului. Se întreba, pentru o clipă, dacă universul nu se juca ironic cu ea. Atâția ani de tăcere, atâția pași făcuți de una singură, iar acum el apărea așa, ca și cum timpul n-ar fi trecut.
— Ce vrei, Mihai? — a întrebat ea, fără să-i ridice ochii.
El s-a foit pe bancă, frământându-și mâinile.
— Aș vrea să pot da timpul înapoi. Să fi rămas atunci…
— Dar n-ai rămas, — l-a întrerupt ea. — Și timpul nu se întoarce.
A urmat o tăcere lungă. În depărtare se auzea o ambulanță, un sunet care părea să-i despartă definitiv.
Elena a oftat.
— Știi ce e cel mai greu? Nu că m-ai lăsat acolo. Ci că n-ai avut curajul să spui de ce. Ai dispărut fără un cuvânt, iar eu a trebuit să-mi țin capul sus în fața tuturor.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Am primit un diagnostic atunci. Medicul mi-a spus că am o boală care ar fi putut să-mi schimbe viața. Am fost laș. Am crezut că, dacă plec, te protejez.
Elena l-a privit fix, fără să clipească.
— Și cum te simți acum, după ce m-ai protejat așa?
— Gol. — răspunse el, cu o voce abia auzită. — Gol în fiecare zi, de când am plecat.
Elena a privit spre cei trei bebeluși care dormeau liniștiți.
— Aceștia sunt copiii mei. — spuse ea încet. — N-au nevoie de un tată care fuge la primul semn de teamă.
Mihai a închis ochii, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o rană.
— Nu te rog să mă ierți. Doar… să mă lași să-i cunosc. Măcar o dată.
Ea a ezitat. În inima ei, vechea iubire încă pulsa, amestecată cu furie și tristețe. Ani întregi își dorise să-l vadă că se căiește. Acum îl avea în față, și totuși, nu simțea triumf, ci doar oboseală.
— Nu e așa simplu. — spuse ea. — Trei vieți depind de mine acum. Nu pot risca să le răscolești lumea doar pentru că te simți vinovat.
El a dat din cap, acceptând tăcut.
— Înțeleg. Dar dacă vreodată ai nevoie… sunt aici.
Ea s-a ridicat, aranjând păturile copiilor.
— N-o să am. Dar apreciez că ai spus-o.
A început să se îndepărteze încet, iar el a rămas pe bancă, urmărind cum soarele îi lumina părul. Într-un gest instinctiv, și-a dus mâna la buzunar și a scos o cutiuță mică, veche — verigheta pe care nu apucase să i-o pună pe deget. A privit-o pentru o clipă, apoi a lăsat-o să cadă în coșul de gunoi de lângă el.
Elena s-a oprit pentru o secundă, fără să se întoarcă.
— Știi, — a spus ea, cu o voce mai blândă, — poate că într-o altă viață am fi fost fericiți. Dar acum… eu am tot ce-mi trebuie.
A plecat mai departe, împingând căruciorul pe aleea lungă din fața spitalului. Mihai a rămas acolo, privind cum se îndepărtează. În ochii lui nu mai era disperare, ci o liniște amară. Poate că iubirea adevărată nu înseamnă să rămâi împreună — ci să înveți să pleci, atunci când e prea târziu.
Elena, odată ajunsă la colțul străzii, a zâmbit. Privea înainte, iar soarele îi mângâia fața. Nu mai era mireasa părăsită din trecut, ci o femeie care și-a construit singură viața din ruine. Și, undeva în spatele acelui zâmbet, era recunoștința — pentru că, deși durerea o frânsese, tot ea o făcuse mai puternică.
A strâns mânerul căruciorului, privind cele trei chipuri adormite.
— Hai acasă, puii mei, — a spus ea încet. — Avem o viață de trăit.
Și, pentru prima dată după mult timp, Elena a simțit că trecutul nu o mai urmărea. Doar pașii ușori ai prezentului îi mai umpleau inima — calzi, liniștiți și… liberi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.