Ricardo a dus mâna la piept, încercând să-și țină inima care părea că vrea să-i sară din piept. Aerul i se tăiase, iar lumea din jur părea că se învârte. Copilul din fața lui continua să-l privească, senin, fără teamă.
— Unde l-ai văzut? — a reușit să îngaime, cu vocea tremurândă.
— Acolo, în parc. Jucam fotbal. Mi-a spus că-l cheamă Teo și că tatăl lui venea rar acasă, dar când venea, mirosea a parfum scump și vorbea tare, ca un comandant.
Lacrimile i-au urcat în ochi fără să le mai poată opri. Ricardo, milionarul rece și distant, omul care controla consilii de administrație și companii, se prăbușea acum în genunchi, în fața unui băiat care ar fi putut fi fiul lui în altă viață.
— Diego… ești sigur că l-ai văzut?
— Da, domnule. Mi-a dat mingea lui. O am acasă. A zis că nu o mai folosește, că trebuie să plece.
Ricardo și-a șters fața cu dosul palmei tremurânde. O rază de soare s-a strecurat printre norii groși și a căzut exact pe fotografia fiului său. Chipul lui Teo părea că zâmbește din nou.
În aceeași seară, Ricardo a mers în parcul unde spunea copilul că se jucaseră. Trecuse pe acolo de mii de ori, dar niciodată nu se oprise. Băncile vechi, pline de graffiti, terenul de nisip și gardul ruginit păreau neschimbate. A stat acolo, tăcut, până când a apărut Diego, cu mingea în mână.
Era o minge albă, uzată, dar pe o parte, scris cu carioca albastră, se putea citi: „Pentru tata”.
Ricardo a simțit cum i se taie respirația.
— Unde ai găsit asta? — a întrebat, cu vocea abia șoptită.
— Mi-a dat-o el, chiar aici. Mi-a zis că tatăl lui trebuie să învețe să se joace din nou.
Bărbatul s-a prăbușit pe genunchi și a izbucnit în plâns. Toată durerea adunată în el s-a revărsat într-un singur strigăt care a răsunat prin parc. Diego a venit lângă el și l-a îmbrățișat.
— Poate că nu a plecat de tot, domnule. Poate doar vrea să vă spună că e bine.
Ricardo a rămas nemișcat minute întregi, ținând mingea aceea strâns la piept, ca și cum ar fi ținut din nou în brațe băiețelul pe care nu-l mai putuse salva. În clipa aceea, a înțeles că Teo nu murise cu adevărat. Trăia în râsul copiilor din parc, în zborul păsărilor care se ridicau din iarbă, în mirosul de ploaie și pământ ud.
În zilele următoare, oamenii au început să-l vadă altfel. Milionarul a donat bani pentru a repara parcul, a cumpărat mingi, le-a oferit copiilor haine și gustări. Iar acolo, pe o placă mică de marmură de lângă teren, a scris doar atât:
„Pentru Teo — băiatul care m-a învățat din nou să joc.”
Și în fiecare seară, când vântul adia printre copaci, Ricardo jura că aude acel râs curat, ca de clopoței, amestecându-se cu vocile copiilor care se jucau. Iar pentru prima dată după mult timp, zâmbea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.