…și atunci a apărut el.
Nu un prinț pe cal alb. Nu un bărbat tânăr sau misterios. Ci cineva… normal. Prea normal.
Un coleg de la clubul de carte, cu care schimbam politețuri de fiecare dată când ne întâlneam. Îl cheamă Adrian. Întotdeauna mi se părea că râde doar din colțul gurii, ca și cum ar ascunde o lume întreagă în spatele privirii.
Într-o seară, după întâlnire, m-a întrebat dacă merg pe jos spre casă. Am zis da, deși aveam mașina parcată la 100 de metri. Nu știu de ce. Poate pentru că, pentru prima dată după ani întregi, cineva mă întrebase ceva și aștepta răspunsul cu adevărat.
Ne-am plimbat printre case, pe o stradă cu felinare vechi, cu trotuare crăpate. Și am vorbit. Despre cărți. Despre viață. Despre lucruri mici — dar care, în seara aia, păreau uriașe.
A doua oară, m-a întrebat dacă beau o cafea. Am zis da. A treia oară, dacă am timp să-l ajut să aleagă un cadou pentru fiica lui. Și din nou am zis da.
Apoi… într-o după-amiază obișnuită de miercuri, în timp ce râdeam pe banca din parc, m-am oprit brusc. Am simțit cum mă privește. Cum își apropie mâna de a mea, dar nu mă atinge. Aștepta. Aștepta răspunsul pe care soțul meu nu mi-l mai ceruse de ani de zile:
„Mai ești vie?”
Și atunci am știut: dacă fac un pas în față, nimic nu va mai fi ca înainte.
L-am făcut.
A fost sărutul cel mai liniștit și cel mai zgomotos din viața mea. Nimic spectaculos. Fără furtuni. Doar două suflete care își aminteau ce înseamnă să fie atinse.
Știu ce vor spune unii: „Puteai să vorbești!” Am vorbit. „Puteai să încerci!” Am încercat. „Puteai să pleci!” De unde? Din propria viață, în care m-am închis singură, dar cu cheia lăsată la altcineva?
A fost trădare? Poate. Dar știi ce cred?
Uneori, cea mai mare infidelitate nu e față de partener, ci față de tine însăți. Atunci când accepți să trăiești fără să mai simți nimic.
Nu știu încă încotro duce povestea mea. Nu plec cu valiza după el. Nu am de gând să distrug familii sau să joc telenovele. Nu vreau flori, inele, promisiuni.
Vreau doar să nu mai fiu mobilă în propria casă.
Și să știu că, dacă într-o zi cineva mă întreabă din nou: „Sare?”, voi fi destul de vie încât să răspund:
— Da, dar vreau și piper. Și lămâie. Și foc.
L-am privit mult timp înainte să-i spun. Dormea liniștit, cu respirația aceea grea și regulată, pe care o știam pe de rost. Știam că, în câteva ore, se va trezi, își va freca ochii, își va pune halatul și va coborî în bucătărie. Își va face cafeaua. Va deschide ziarul. Și-mi va spune, fără să mă privească:
— Sare?
Nu. Nu mai puteam. Am știut că, dacă nu vorbesc ACUM, voi dispărea cu totul.
L-am trezit.
— Trebuie să vorbim.
A deschis ochii greu, enervat.
— Nu putem mâine?
— Nu. Mâine nu mai există pentru mine dacă nu vorbim azi.
L-am văzut cum se ridică, confuz. Cum încearcă să înțeleagă. Și am început, fără introduceri:
— Te-am înșelat.
A rămas nemișcat. Ca o statuie. Nu furios. Nu rănit. Doar… blocat. Ca un om căruia i s-a oprit filmul și nu găsește telecomanda.
— Cu cine? a întrebat sec.
— Nu contează cine. Contează de ce. Pentru că înainte să te trădez pe tine… m-ai trădat tu pe mine. Ani de zile. Când ai ales contracte în loc de conversații. Când ai ales „după sărbători… după proiect… după… după…” până nu a mai rămas nimic acum. Când m-ai privit ca pe mobilierul de lângă frigider.
A vrut să spună ceva, dar l-am oprit:
— N-ai observat când am tăcut prea mult? Când nu m-ai atins? Când nu m-ai mai întrebat dacă îmi e bine?
— Am muncit pentru noi, a replicat.
— Nu pentru noi. Pentru ordine. Pentru confort. Pentru liniște. Dar liniștea aia m-a ucis. Și într-o zi… altcineva m-a privit. Și m-am trezit. Am simțit că încă mai am puls.
Abia atunci s-a enervat.
— Așa justifici adulterul? Cu poezie?
Am zâmbit. Pentru prima dată în ani, nu mi-a mai fost frică.
— Nu-l justific. Îl asum. Și nu vin să-mi ceri iertare. Vin să-ți spun că vreau să trăiesc. Fie cu tine. Fie fără tine. Dar nu așa.
Am tăcut amândoi. A fost primul nostru adevărat moment de cuplu după mult timp — pentru că, în sfârșit, ne priveam, fără perdele.
El s-a ridicat, s-a dus la bucătărie. Am crezut că pleacă.
A făcut două cafele. A venit cu ele.
Le-a pus pe masă.
S-a uitat la mine. Și, pentru prima dată după ani întregi, m-a întrebat:
— Cum vrei să bem cafeaua?
Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi. M-am așezat. Și am răspuns:
— Cu sare. Și piper. Și lămâie. Și foc. Dacă mai e loc pentru toate.
Nu știu unde vom ajunge.
Poate ne vom repara. Poate ne vom despărți.
Dar un lucru știu sigur:
Nu mă mai întorc niciodată la tăcere.