În ultima zi am ieșit la plimbare prin Roma, doar noi doi, fără grup. Mergeam încet, fără hartă, lăsând pașii să ne poarte pe străduțe înguste, pavate cu piatră cubică. Îmi amintesc cum mi s-a agățat rochia de o bancă veche, iar el, cu un gest firesc, mi-a prins marginea materialului și a eliberat-o cu delicatețea unui bărbat care știe ce înseamnă grijă.
Ne-am oprit lângă o fântână mică, ferită de forfota turiștilor. Marek s-a așezat pe margine, iar eu lângă el. N-am spus nimic pentru câteva clipe. Doar am ascultat liniștea.
Apoi m-a privit și, cu o voce calmă, a rostit:
— Ți-e frică?
Nu știam la ce se referă, dar da… îmi era. Îmi era frică de cât de repede mă obișnuisem cu el. De cât de dor îmi va fi de el după ce va pleca. De faptul că, după ani întregi, îmi dădeam voie să sper… iar speranța poate durea.
— Mi-e frică… să nu fie doar un vis, am spus sincer.
El a oftat ușor, apoi a scos din buzunar un bilețel pliat. Mi l-a întins.
— Dacă simți că ceea ce a fost între noi merită continuat… scrie-mi. Dacă nu… îl arunci. Nu te voi căuta. Nu vreau să te oblig la nimic. Dar eu… eu nu vreau să mă întorc acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am luat bilețelul, simțind cum îmi tremură degetele. Nu i-am promis nimic. Nu l-am mințit. Nici el pe mine. Ne-am întors la hotel, iar a doua zi excursia s-a încheiat.
Drumul spre casă mi s-a părut mai lung decât tot traseul prin Italia. Am simțit cum în sufletul meu se dădea o luptă: vocea rațiunii îmi spunea „e prea târziu pentru iubire la vârsta asta”, iar inima îmi șoptea „abia acum ai învățat să trăiești cu adevărat”.
Ajunsă acasă, am pus bagajul jos și am tăcut. Casa mea era la fel. Mobilierul la fel. Fotografiile copiilor pe etajeră. Fotoliul meu vechi. Totul neschimbat. Dar eu… eu nu mai eram aceeași.
Am așezat bilețelul lui Marek pe masă. L-am privit ca pe o fereastră spre un alt destin.
Și… nu l-am deschis. Nu atunci. Nici a doua zi. Nici a treia. L-am purtat în poșetă peste tot, ca pe o greutate nevăzută. O parte din mine se temea că, dacă îl citesc… nu va mai exista cale de întoarcere.
Au trecut două săptămâni. Într-o seară, m-am trezit plângând fără motiv. Și atunci mi-am spus: Mai bine să greșesc trăind… decât să mă sting așteptând.
Am desfăcut bilețelul.
Scria doar atât:
„Dacă vrei să bem o cafea în doi… vino în Florența. În fața Domului. În prima zi de luni din lună. La ora 10. Eu voi fi acolo. O lună. Un an. Sau niciodată. Alege tu.”
Am zâmbit în ciuda lacrimilor. Nu era o declarație. Nu era un șantaj. Era o ușă deschisă.
Ziua întâlnirii se apropia. Mi-am cumpărat un bilet de tren. Și în dimineața aceea, privind oglinda, m-am întrebat: Dacă el nu vine? Dacă eu am înțeles greșit? Dacă mi-am făcut iluzii degeaba?
Apoi mi-am răspuns singură:
„Mai bine să fiu acolo — cu inima bătând — decât să rămân aici, între perne reci și regrete calde.”
M-am așezat în fața Domului din Florența. Cei zece pași până la fântână au fost cei mai grei din viața mea.
Mâinile îmi tremurau. Mă uitam la ceas. Era 09:55.
09:58.
09:59.
Am simțit cum vocea rațiunii striga în mine: Vezi? Nu vine. Ai fost naivă.
Și atunci, cineva a lăsat o ceașcă de cafea lângă a mea.
O voce blândă a spus:
— Sper că nu am întârziat.
Era el. Cu aceeași cămașă deschisă la gât. Cu același zâmbet liniștit.
L-am privit și am simțit că totul, absolut totul, în viața mea se reașează.
— Ai venit, am șoptit.
— N-am mai avut răbdare, a zâmbit el. Sunt aici de la 09:30.
Și asta a fost. Nu începutul unei povești spectaculoase, ca în filme. Ci începutul uneia reale. Una despre doi oameni care au avut curajul să creadă că nu există „prea târziu”.
Uneori, iubirea vine în tinerețe. Alteori… vine când nu o mai aștepți.
Dar când vine… trebuie să ai curajul să bei cafeaua.
Până la capăt.