— Domnule Tudor, continua avocatul, socrul dumneavoastră a lăsat un testament.
Pentru o clipă, am crezut că am auzit greșit. Testament? Bătrânul care trăise douăzeci de ani fără să dea un leu la întreținere avea ceva de lăsat? Loredana s-a așezat pe canapea, palidă, iar eu am rămas în picioare, cu mâinile în buzunare, încercând să înțeleg ce se întâmplă.
— Poftim? am întrebat, abia stăpânindu-mi mirarea.
— Da, a spus avocatul calm. Se pare că, în tot acest timp, tatăl soției dumneavoastră a economisit o sumă considerabilă din pensia lui. A investit-o cu grijă, pe numele propriu, într-un depozit bancar și în câteva titluri de stat.
Mi-a întins o foaie. Am privit cifra de pe hârtie și mi-a fugit sângele din obraji: 482.000 de lei.
Loredana a început să plângă. Eu am rămas nemișcat, incapabil să scot un cuvânt. Omul acela, despre care crezusem că nu are nimic, că trăiește pe spatele nostru, ascunsese o avere întreagă fără să spună nimic.
— De ce? am întrebat în cele din urmă.
Avocatul a zâmbit ușor.
— Mi-a spus că n-a vrut să vă fie povară mai mare decât a fost deja. Că știa cât vă e de greu și că, atunci când va pleca, vrea să vă lase ceva înapoi. A zis că singurul lui regret e că n-a putut să spună „mulțumesc” cum se cuvine.
Am simțit un nod în gât. Într-o clipă, toată supărarea, toate anii de frustrare s-au transformat în rușine și recunoștință. M-am așezat lângă Loredana și i-am strâns mâna.
După ce avocatul a plecat, am rămas tăcuți minute în șir. Loredana a șoptit printre lacrimi:
— N-am știut niciodată că tata a făcut asta pentru noi…
— Nici eu, am răspuns. Dar știi ceva? Poate că a fost felul lui de a ne iubi.
În zilele care au urmat, am început să privim altfel fiecare amintire cu el. Fiecare ceașcă de ceai lăsată pe masă, fiecare tăcere lungă de seară. Mi-am dat seama că nu era un om rece sau nepăsător — doar unul care purta în el rușinea de a depinde de alții și dorința tăcută de a lăsa ceva bun în urmă.
Am folosit o parte din bani pentru a repara casa. Am schimbat acoperișul, am zugrăvit camerele și am făcut o bancă de lemn în grădină, acolo unde obișnuia să stea el. Pe placă am scris simplu: „Mulțumim, tată.”
În fiecare dimineață, când beau cafeaua pe prispă, mă uit la banca aceea și zâmbesc. Mi-a trebuit douăzeci de ani și o scrisoare de la un avocat ca să înțeleg că uneori iubirea nu se spune, ci se trăiește în tăcere.
Și dacă m-a învățat ceva bătrânul, e că bunătatea adevărată nu face zgomot. Se vede abia atunci când omul nu mai e.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.