Când m-a văzut apropiindu-mă, a ridicat privirea, surprins. Avea ochi verzi, obosiți, dar calzi, de parcă în spatele lor se ascundea un om bun, copleșit de durere.
„Îmi cer scuze că vă deranjez,” am spus tremurând, „dar am auzit ce ați spus… despre fiica dumneavoastră.”
El a părut stingherit. „Ah… n-ar fi trebuit să audă nimeni. O clipă grea. Nu-i nimic.”
„Ba e ceva,” am îndrăznit. „Dacă aveți nevoie de ajutor cu fetița… pot eu.”
S-a uitat lung la mine, de sus până jos. Combinezonul meu murdar, părul strâns neglijent, burta care începea să se vadă… Nu păream omul potrivit pentru a îngriji un copil.
„Tu? Dar…” s-a oprit. „Lucrezi aici?”
„Da. Dar pot face mai mult. Am crescut trei frați mai mici, știu cum e să ai grijă de cineva. Și… știu cum e să pierzi totul.”
Privirea lui s-a înmuiat. „Cum te cheamă?”
„Ana.”
„Eu sunt Mihai.”
A ezitat câteva clipe, apoi a spus încet: „Hai să vorbim după ce termin aici. Nu promit nimic, dar… poate Dumnezeu te-a trimis la momentul potrivit.”
Două zile mai târziu, stăteam în fața unei case mari, dar pline de tristețe. Ferestrele erau curate, dar goale. Mi-a deschis o femeie în vârstă – probabil mama lui. M-a privit cu suspiciune, dar m-a poftit înăuntru.
Pe canapea, o fetiță de vreo cinci ani își ținea strâns o păpușă. Avea ochi mari și o privire care mi-a sfâșiat sufletul. Am zâmbit și i-am spus: „Salut, Irina. Eu sunt Ana.”
„Tata a zis că ești prietena lui?” a întrebat ea, cu voce mică.
Am zâmbit și am dat din cap. „Poate o să fim prietene și noi două.”
În zilele care au urmat, am început să stau tot mai mult cu ea. O duceam în parc, îi citeam povești și îi făceam clătite, deși ardeam jumătate din ele. În timp, fetița a început să râdă din nou. Iar Mihai… a început să vorbească tot mai mult.
Îmi povestea despre soția lui, despre cum a pierdut-o într-un accident, despre nopțile în care Irina plângea și el nu știa cum s-o liniștească. Eu ascultam, în tăcere. Uneori doar tăcerea poate mângâia.
Trecuseră luni de atunci. Burta mea crescuse, iar într-o seară, Irina a venit la mine și mi-a pus mâna pe burtă. „Se mișcă?” a întrebat curioasă.
„Da. Vrei să simți?”
A atins ușor și a zâmbit larg. „Cred că e băiețel. Îi zicem Andrei, bine?”
Am râs printre lacrimi.
Când Mihai a intrat în cameră, ne-a privit pe amândouă și a spus: „Sunteți cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat în viață.”
Atunci am înțeles. Dumnezeu nu-mi luase totul. Doar mă dusese pe un drum mai lung ca să ajung unde trebuia.
Și într-o dimineață, când soarele abia răsărea peste acoperișul casei, Mihai mi-a întins o cutiuță mică, cu o verighetă simplă înăuntru.
„Ana, știu că ai suferit. Știu că nu sunt începutul la care ai visat. Dar vreau să fim o familie adevărată. Eu, tu, Irina și copilul tău. Al nostru.”
Am izbucnit în plâns și am spus doar atât: „Da.”
Pentru prima dată după mult timp, simțeam că viața mea abia începea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.