Era medicul Mihai, chirurgul care o operase. Ținea în mână o tavă cu medicamente și un zâmbet cald pe chip.
— Ana… te simți mai bine?
Femeia a clipit greu, încercând să-și adune vocea. Lacrimile i se uscau pe obraji, iar privirea îi era pierdută. Mihai s-a apropiat și a văzut foile de pe noptieră. A citit un rând, apoi a înțeles totul.
— El a fost aici, nu-i așa?
Ana a închis ochii și a dat ușor din cap.
— Da… și a plecat. Definitiv, cred.
Medicul a oftat și a pus tava jos.
— N-ar fi trebuit să semnezi acum. Nu e momentul pentru decizii din durere.
— Nu mai contează, domnule doctor… poate că așa e mai bine. Măcar știu că nu mai trebuie să mă rog de cineva să rămână.
Mihai s-a așezat pe scaunul de lângă pat.
— Am văzut oameni care au pierdut totul, dar s-au ridicat din nou. Boala asta nu te definește, Ana. Și sigur nu te face slabă.
Femeia a zâmbit amar.
— Cuvintele astea… mi-ar fi plăcut să le aud de la el.
— Atunci lasă-l. Uneori e mai bine să pierzi un om decât să te pierzi pe tine.
Cuvintele lui au rămas suspendate în aer, iar Ana a simțit pentru prima dată, după mult timp, că cineva o înțelegea. Nu ca pacient, ci ca om.
În zilele ce au urmat, Mihai o vizita zilnic. Îi aducea flori din curtea spitalului și vorbeau despre orice altceva decât boală. Ana râdea din nou, timid, dar sincer.
După externare, viața nu i-a fost ușoară. Rămăsese singură într-un apartament mic, cu datorii și cu o voce care abia se auzea. Vecinele o priveau cu milă, iar prietenele se distanțaseră discret.
Dar într-o seară, în timp ce stătea pe balcon, privind luminile orașului, și-a spus:
„Nu mai vreau să plâng. Am plâns destul pentru cineva care nu merită.”
A doua zi, a început să scrie. Povestea ei. Despre boală, trădare, dar și despre curaj. A trimis articolul la o revistă online și, spre surprinderea ei, a fost publicat. În câteva zile, sute de femei i-au scris mesaje de sprijin. Unele treceau prin același lucru, altele îi spuneau că povestea ei le-a dat puterea să nu renunțe.
Mihai a citit articolul și i-a trimis un mesaj scurt:
„Ești mai puternică decât crezi.”
Ana a zâmbit. Pentru prima dată, nu mai simțea golul din suflet.
Câteva luni mai târziu, a organizat o mică strângere de fonduri pentru femeile bolnave care nu își permiteau tratamentele. A fost surprinsă când Mihai a venit, discret, cu o cutie plină de medicamente și o floare.
— Am citit că faci bine, i-a spus el.
— Încerc. Poate așa îmi vindec și sufletul.
— Nu doar îl vindeci, Ana. Îl faci să strălucească.
Zâmbetul lui cald i-a dat o liniște pe care nu o mai simțise de ani buni.
Timpul a trecut. Călin, cel care o părăsise, a aflat din întâmplare despre eveniment. A venit la spital, căutând-o. A găsit-o în curte, înconjurată de femei care o ascultau cu admirație.
A rămas pe loc, uimit. Femeia pe care o credea slabă devenise un simbol al puterii. Nu i-a spus nimic. Doar s-a întors și a plecat, copleșit de rușine.
Ana l-a văzut de departe, dar nu a spus nimic. A privit spre cer, cu un zâmbet ușor.
În sfârșit, era liberă.
Nu mai avea nevoie de nimeni care să o salveze. Se salvase singură.
Și, pentru prima dată, viața ei abia începea cu adevărat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.