Limuzina argintie se opri încet la marginea covorului roșu, atrăgând imediat toate privirile. Șoferul, îmbrăcat impecabil într-un costum negru, deschise portiera cu o eleganță studiată.
Din mașină coborî Mara — într-o rochie lungă de catifea albastru închis, care îi sublinia grația și privirea senină. Nu purta nimic ostentativ, dar fiecare detaliu — coafura, pașii siguri, postura ei — transmitea respect de sine.
Însă adevărata surpriză abia atunci începea.
După ea, au coborât trei copii identici la chip, îmbrăcați în ținute elegante crem cu funde mov deschis, fiecare ținând în mână câte o floare albă. S-au aliniat frumos lângă Mara, prinzând-o de brațe, ca o mică escortă regală.
Murmurele invitaților s-au transformat rapid în tăcere. Nimeni nu mai zâmbea. Toată atenția era acum asupra lor.
Rareș, de lângă mireasă, păli. Privirea i s-a blocat între Mara și copii, încercând să proceseze ceea ce vede. Oana, rigidă, își strângea buchetul de trandafiri cu atâta forță încât petalele începeau să se rupă.
Mara urcă treptele cu pași calmi. Când ajunse în fața lui Rareș, îl privi pentru prima dată după ani. În ochii ei nu mai era supărare. Era claritate. Încredere.
— M-ai chemat aici crezând că o să mă faci de râs, Rareș, spuse ea liniștit. Dar uite-mă. Nu sunt nici singură, nici doborâtă.
Se întoarse spre copii.
— Aceștia sunt darul care mi-a dat puterea să merg mai departe. Când tu ai ales să pleci, eu am ales să lupt.
Invitații își dădeau coate. Unii priveau cu rușine spre Rareș. Alții dădeau din cap a admirație către Mara.
— Tu… ai fi putut să-mi spui! bâigui Rareș. Nu… nu ești serioasă.
— N-a fost nevoie, răspunse Mara. Ai ales să închizi ochii. Eu am ales să-mi văd de drum.
În acel moment, unul dintre copii păși spre Oana și îi întinse floarea albă. Fără să știe ce se întâmplă, fetița îi zâmbi. Gestul atât de inocent a dezarmat și mai mult atmosfera.
Oana rămase nemișcată. Buchetul îi scăpă din mână.
Mara se întoarse spre invitați și rosti:
— Nu banii sau aparențele spun cine ești. Ci felul în care tratezi oamenii atunci când crezi că nu mai ai nevoie de ei.
Timp de câteva secunde, a fost liniște.
Apoi — aplauze.
Nu pentru miri.
Ci pentru femeia care fusese cândva părăsită, dar acum strălucea mai mult decât toți la un loc.
Rareș nu mai putea zâmbi. Pentru prima dată în viață, se simțea mic, în ciuda tuturor costumelor scumpe și a luxului din jur.