Am încremenit cu telefonul în mână. Nu era nevoie de multe cuvinte ca să-mi dau seama cine era. Glasul acela, pe care îl ascultasem ani la rând, se întorcea acum în viața mea.
— Elena… sunt eu.
Inima mi-a tresărit, dar nu de bucurie. În glasul lui Dima se simțea neliniștea, acea nesiguranță a unui om care își dăduse seama, prea târziu, că pierduse totul.
— Ce vrei? — am întrebat rece, încercând să-mi stăpânesc vocea.
A urmat o tăcere lungă, doar ploaia bătea în geam.
— Am greșit… — șopti el. — Vreau să vorbim.
M-am așezat pe fotoliu și am lăsat telefonul pe masă. În minte mi-au trecut anii de umilințe, privirile lui goale, vorbele usturătoare ale soacrei. Îmi adusesem aminte cum stăteam cu mâinile scufundate în apă rece, spălând vase, în timp ce viața mea se spulbera încet.
Dar acum nu mai eram aceeași femeie. În fața mea nu mai era un bărbat de care depindeam. Eram liberă, aveam un viitor și un nume pe firmă — „Lavandă” — care începuse să fie cunoscut în tot cartierul.
— Nu cred că avem ce discuta, Dima. Tot ce am avut s-a terminat.
El a încercat din nou:
— Mamă a fost cea care…
Am izbucnit în râs. Un râs amar, dar eliberator.
— Încă vorbești prin vocea mamei tale. Nici măcar acum nu poți să-ți asumi deciziile.
Tăcere. Știam că dincolo de receptor era un om care pierduse tot: soția, sprijinul, șansa la o viață liniștită.
Am închis telefonul. Și în acea clipă am simțit o liniște cum nu mai trăisem niciodată.
A doua zi dimineață, când am deschis magazinul, m-a întâmpinat parfumul de lavandă amestecat cu mirosul trandafirilor proaspeți. O bătrână s-a apropiat timid și mi-a spus:
— Fata mea, florile tale îmi aduc aminte de tinerețe. Mulțumesc.
Am simțit că am făcut ceea ce trebuia. Viața mea căpătase un rost.
În serile lungi de iarnă, când stăteam la fereastra apartamentului, priveam luminile Moscovei și în sufletul meu se năștea o certitudine: nici o pierdere nu este definitivă dacă ai curajul să renaști.
Și așa am înțeles ceva ce românii știu de veacuri: că după furtună vine mereu primăvara, iar acolo unde pui răbdare și suflet, viața înflorește din nou.
Florile mele nu erau doar flori. Ele erau dovada că, oricât de mult ar încerca cineva să te îngenuncheze, poți înflori din nou — mai frumos, mai puternic, mai viu.
Și în fiecare buchet pe care îl legam cu panglică mov, lăsam o fărâmă din povestea mea, ca oamenii să știe: pierderile pot fi începuturi.
Iar pentru mine, începutul adevărat abia acum venise.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.