Dimineața îi găsi pe amândoi în bucătăria luminoasă a vilei. Mirosul de cafea proaspăt măcinată se amesteca cu aroma de clătite, iar pentru prima dată după ani, Enrico nu mai era singur la micul dejun.
Sofia râdea cu gura plină de sirop de arțar, iar Chiara, încă ușor jenată, îi ștergea colțul gurii cu un șervețel. Enrico îi privea pe amândouă, încercând să-și dea seama dacă totul era real sau doar un vis din care urma să se trezească.
După masă, a propus să meargă împreună în grădina din spatele vilei. Aerul era curat după furtună, iar iarba strălucea de picături de rouă. Sofia alerga printre tufișurile de trandafiri, iar Chiara se oprea din când în când să o privească, cu un zâmbet amestecat de fericire și melancolie.
– Ai grijă, Sofia! – strigă Chiara. – Să nu cazi!
Enrico se apropie de ea. – Știi… când ai plecat, am vândut grădina de trandafiri pe care o aveam la vila din Toscana. Nu am mai suportat să o văd fără tine acolo.
Chiara își plecă privirea. – Îmi pare rău… pentru tot.
El îi atinse ușor mâna. – Ai făcut ce ai crezut că era mai bine. Nu îți port ură. Dar vreau să recuperez tot ce am pierdut.
La prânz, Enrico o duse în centrul orașului, la un restaurant unde obișnuiau să meargă pe vremuri. Chelnerul, un bărbat trecut de 60 de ani, îi recunoscu imediat.
– Doamne… voi doi? După atâta timp? – zâmbi el cald.
Chiara roși, iar Enrico încuviință. – Da. Încercăm să ne regăsim.
După masă, se plimbară pe străduțele vechi, povestind. Chiara îi mărturisi detalii despre anii grei, despre nopțile petrecute în garsoniere reci, despre tratamentele care îi luau puterile. El o asculta în tăcere, strângând din când în când mâna ei, ca și cum ar fi vrut să-i dea înapoi toată puterea pierdută.
Spre seară, se întoarseră la vilă. Sofia adormise în mașină, cu capul pe genunchii mamei. Enrico a purtat-o în brațe până în camera pregătită pentru ea, a acoperit-o cu o pătură moale și a stat câteva clipe privind-o.
– E incredibilă, – șopti el.
– E tot ce am, – răspunse Chiara din prag.
Enrico se întoarse către ea. – Nu. De acum înainte, o avem pe amândoi.
În acea noapte, au stat din nou pe balcon. Nu mai era furtună, ci un cer senin, presărat cu stele. Enrico scoase din buzunar o cutiuță mică de catifea.
– Nu e o cerere în căsătorie… încă. E doar o promisiune că nu vei mai trece singură prin nimic.
Chiara deschise cutia și găsi un inel simplu, cu o piatră mică. Lacrimile îi umplură ochii. – Enrico…
– Nu te grăbi să răspunzi. Rămâi. Lasă-mă să fiu parte din viața ta și a Sofiei.
Ea îl îmbrățișă strâns, ca pe un om regăsit după o viață întreagă.
Și, pentru prima dată după ani, amândoi simțiră că viitorul nu mai era un gol, ci un drum pe care aveau să-l parcurgă împreună.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.