Fiul meu m-a lăsat singură pe un drum pustiu din cauza soției lui, dar nimeni nu și-ar fi putut imagina ce avea să se întâmple o lună mai târziu
Mi-am crescut fiul singură. Din primele zile ale vieții lui, el a devenit totul pentru mine. Trăiam pentru el. Nu-mi cumpăram rochii, nu-mi permiteam zile libere, nici nu-mi amintesc când am dormit ultima dată liniștită — totul era pentru el.
Munceam zi și noapte: la poștă, ca femeie de serviciu și spălam vase într-o cafenea. Când oamenii mă întrebau de ce mă epuizez atât, răspundeam mereu: „Vreau ca fiul meu să aibă tot ce mie mi-a lipsit.”
Credeam că, atunci când voi îmbătrâni, va fi alături de mine. Că nu mă va părăsi, nu mă va trăda. Îmi spunea mereu: „Mămico, când o să cresc, o să-ți cumpăr o casă și o mașină!” Și eu îl credeam. Pentru că era băiatul meu.
Dar totul s-a schimbat când în viața lui a apărut o fată. Din prima clipă am simțit că nu va aduce nimic bun.
Se uita la mine cu un zâmbet rece. Nu m-a numit niciodată pe nume. Nici „doamnă”, nici „mamă” — doar „tu”.
Imediat a început să-i bage în cap că îl „țin pe loc”. Îl făcea de rușine pentru că mă ajuta, îi spunea:
— De ce-i dai bani mamei tale? Să muncească, dacă vrea să mănânce.
— Nu mai trage de ea după tine. Acum ai propria familie.
Țesea intrigi, îl convingea să nu mă mai viziteze. Le spunea cunoscuților că „îl manipulez”, deși eu doar îl sunam uneori să văd dacă e bine.
Când i-am adus într-o zi o plăcintă, ea l-a dat afară spunând:
— Să-și spele întâi mâinile de mirosul altor bucătării înainte să mai aducă mâncare.
El devenea tot mai rece. În fiecare zi simțeam că-l pierd. Apoi, într-o dimineață, mi-a spus:
— Mamă, vreau să te duc undeva. O să stai acolo o perioadă. O să te odihnești.
În vocea lui nu era nici căldură, nici grijă. Am simțit unde mă duce. Dar m-am dus. Pentru că era copilul meu.
Am mers mult. Tot mai departe de oraș. La un moment dat, s-a oprit. Un drum pustiu. Nicio casă, niciun om. Doar nisip și vânt.
— Coboară, mi-a spus.
Am coborât. Nu m-a privit în ochi. A închis ușa și a plecat, lăsându-mă în mijlocul pustietății.
Atunci nici nu-mi imaginam că, peste doar o lună, fiul meu avea să vină să-mi ceară iertare… Dar cui îi mai pasă?
Stăteam în picioare, nevenindu-mi să cred. Parcă cineva îmi smulsese inima din piept. Nu am țipat. Nici măcar lacrimile nu mai veneau. Era doar liniște și durere. Nu știam încotro s-o iau. Nu știam cum să mai trăiesc.
Doar stăteam și mă rugam să mă trezesc din coșmarul ăsta.
M-a găsit un verișor îndepărtat. Locuia singur într-un sat și m-a primit la el. Nu l-am sunat pe fiul meu. Nu voiam să-i aud vocea.
A trecut o lună. Și iată — a venit.
Stătea în fața mea, în genunchi, plângând ca un copil.
Se pare că fata aceea l-a trădat. L-a înșelat cu un prieten de-al lui. I-a luat aproape toți banii din contul comun și a fugit. L-a lăsat în datorii și în rușine.
Mi-a spus că atunci, când m-a alungat, credea că face ce trebuie. Că-și construiește o „nouă viață”. Dar, de fapt, dărâma totul.
Mă implora să-l iert. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Îmi săruta mâinile.
— Mămico, iartă-mă… Am uitat cine mă iubește cu adevărat.
Iar eu doar îl priveam și mă gândeam: Oare am eu nevoie de iertarea asta?
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.