Andrei rămase nemișcat, cu lingura în mână. Tonul Marinei nu era nici ironic, nici supărat. Era ceva mai grav: liniștea aceea rece care vestește un final. Îi simțea privirea ca pe o lamă subțire, tăioasă, și pentru prima dată în viață nu știa ce să răspundă.
Marina se ridică încet și puse mâna pe o mapă groasă, așezată pe masă. O deschise și, fără să-l privească, scoase câteva documente.
— Vezi astea? — spuse ea calm. — Contracte, chitanțe, dovezi. Ani de zile ai spus că apartamentul e doar al tău. Dar fiecare rată, fiecare plată, are și semnătura mea.
Andrei încremeni. Înțelese că nu mai era vorba de vorbe aruncate la nervi. Marina pregătise totul cu sânge rece.
— Vrei să divorțezi? — întrebă el, mai mult pentru a câștiga timp.
— Nu mai vreau, — răspunse ea simplu. — Am decis.
Se lăsă din nou liniștea, spartă doar de zgomotul ceasului din bucătărie. Marina se ridică și, cu mișcări precise, începu să strângă masa.
— Știi, Andrei, în sat, oamenii vorbesc că răbdarea femeii e ca fântâna. Scoți apă ani de zile, dar dacă nu o respecți, într-o zi seacă. Și oricât te rogi, nu mai vine nimic.
Cuvintele ei aveau greutatea pietrelor de moară. Andrei simțea că nu mai deține controlul. Încerca să găsească o scuză, dar orice frază suna ridicol.
Marina își puse șorțul deoparte.
— Eu am dus greul, Andrei. Am muncit la spital nopți întregi, am crescut copiii, am păstrat casa și am suportat umilințe. Și pentru ce? Pentru ca tu și mama ta să mă numiți „comodă”?
Se opri, respiră adânc și continuă:
— În satul meu natal, femeile la vreme de necaz își aprindeau o lumânare și se rugau la icoană. Eu m-am rugat ani de zile să fim bine. Dar Dumnezeu îți dă și semne. Iar eu am ales să le văd abia acum.
Andrei încercă să se apropie.
— Marina, poate ne mai gândim… poate…
— Nu, — îl tăie ea. — Ai avut douăzeci de ani să te gândești. Eu acum aleg să trăiesc.
Se duse în dormitor și reveni cu o valiză mică. Înăuntru erau doar hainele ei și câteva fotografii cu copiii. Restul nu o mai interesa.
— Pleci? — vocea lui era spartă.
— Da. Și nu mai am de gând să mă ascund prin camere, să ascult cum mă judecați. Am să-mi fac viața mea, fără aprobarea nimănui.
Apoi se opri în dreptul ușii și, pentru prima dată după mult timp, îl privi direct.
— Știi care e obiceiul la noi, la țară? Când o femeie pleacă de la bărbat, ia cu ea ștergarul cu care a frământat pâinea casei. Eu nu iau nimic. Las totul aici. Pentru mine, familia asta s-a frământat pe minciuni.
Și a plecat.
Pe stradă, aerul rece al serii îi umplu plămânii. Marina pășea hotărât, fără să privească înapoi. Simțea că pentru prima dată în viață mergea spre lumină, nu spre umbră.
În minte îi răsuna glasul mamei ei, de demult: „Fata mea, femeia nu e legată de gard, să stea unde nu e iubită. Când vine timpul, își ia inima în palme și pleacă.”
Acum înțelegea pe deplin acele cuvinte. Și zâmbi.
Pentru că, din acea clipă, Marina nu mai era „comodă”, nu mai era „femeia de serviciu a familiei”. Era doar ea. Liberă.
Și viața ei abia începea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.