Am 60 de ani. Și, pentru prima dată în viață, simt că parcă nu mai exist cu adevărat — nici pentru copiii mei, nici pentru nepoți, nici pentru fostul soț, nici pentru lumea din jur.
Sigur, fizic sunt aici. Respir. Merg la farmacie, cumpăr pâine, mătur mica grădină de sub geam. Dar în interior e un gol. Tot mai greu în fiecare dimineață, acum că nu mai trebuie să mă grăbesc spre serviciu. Acum că nu mă mai sună nimeni să mă întrebe simplu: „Mamă, cum te simți?”
Locuiesc singură. De foarte mulți ani. Copiii mei au crescut, au propriile lor familii, locuiesc în orașe diferite. Nepoții cresc și ei, iar eu abia dacă îi cunosc. Nu-i duc la școală, nu le tricotez pulovere, nu le spun povești seara. Niciodată nu m-au invitat în vizită. Niciodată.
O dată am îndrăznit să o întreb pe fiica mea:
— De ce nu vrei să vin? Aș putea să te ajut cu cei mici…
Mi-a răspuns cu o voce reținută, dar rece:
— Mamă, știi… lui Radu nu-i prea place de tine.
Am tăcut. Înăuntru, totul s-a strâns — rușine, durere, amărăciune. Nu voiam să mă impun. Voiam doar să fiu aproape.
Când m-am pensionat, mi-am spus: „În sfârșit, timp pentru mine.” M-am gândit că o să încep să tricotez, să mă plimb dimineața prin parc, chiar m-am înscris la un curs de pictură, ceva ce visam de mult. Dar în loc să mă bucur, am simțit teamă.
Uneori, merg la supermarket doar ca să aud vocea unui om. Alteori, mă așez pe banca din fața blocului, prefăcându-mă că citesc — poate se apropie cineva, poate schimbăm o vorbă. Dar toți trec în grabă. Au treburile lor, viețile lor. Iar eu… doar stau. Respir. Îmi aduc aminte.
Ce am greșit? De ce s-a depărtat familia mea? Eu i-am crescut singură. Soțul m-a lăsat devreme. Am lucrat în ture duble, am gătit, am călcat uniforme, am stat lângă ei când erau bolnavi. N-am băut, n-am luat-o razna — tot ce-am făcut a fost pentru ei. Și acum? Acum nu mai sunt nimic.
Nu cer milă. Caut un răspuns. Am fost oare o mamă atât de rea? Sau poate așa e lumea astăzi — credite, grădinițe, after-school-uri… și nu mai e loc pentru mamă?
Unii îmi spun: „Caută pe cineva, fă-ți un cont pe un site de întâlniri.” Dar nu pot. Nu mai am încredere. Ani de singurătate m-au împietrit. Nu mai am putere să mă deschid, să mă îndrăgostesc, să las un om să intre în viața mea.
Într-o după-amiază, pe când mă întorceam de la piață, am observat că s-a deschis o mică cafenea la colțul blocului. În vitrină, câteva ghivece cu flori, iar la intrare o tânără zâmbitoare servea clienții. Nu știu ce m-a împins, dar am intrat. Mi-am comandat un ceai și m-am așezat la o masă lângă fereastră.
După câteva minute, un domn cu părul complet alb și ochelari s-a apropiat sfios.
— Vă deranjează dacă mă așez aici? E cam plin azi…
— Nu, desigur, i-am răspuns.
Am început să vorbim despre lucruri mărunte: vreme, prețuri, cât de repede au trecut anii. A doua zi, l-am găsit din nou acolo. Și în ziua următoare la fel. Pe el îl cheamă Victor. Are 62 de ani, a fost profesor de matematică, văduv de aproape un deceniu. Are doi băieți plecați prin țară, la fel de ocupați ca ai mei.
Am început să ne vedem zilnic. Ne plimbăm prin parc, bem câte un ceai, povestim despre tinerețea noastră. Și, fără să-mi dau seama, în piept mi-a răsărit o căldură ciudată, pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.
De ziua mea, Victor mi-a adus un buchet mare de margarete și mi-a șoptit că, indiferent câți ani avem, avem dreptul să fim fericiți. Iar eu am zâmbit și am înțeles, în sfârșit, că viața nu s-a terminat. Abia acum încep să trăiesc pentru mine. Și nu mai sunt singură.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”