Fata întârziase la interviu pentru că ajutase un bătrân, dar când a ajuns la birou, a fost cât pe ce să leșine de ce a descoperit.
Ana alerga grăbită spre un interviu care nu era doar un simplu loc de muncă. Era șansa vieții ei, oportunitatea de a-și schimba complet destinul și de a scăpa, în sfârșit, din cercul nesfârșit al slujbelor provizorii.
Mai avea puțin până la intersecție când a auzit un strigăt urmat de claxoane insistente. Pe trotuarul opus, un bărbat în vârstă s-a clătinat deodată, și-a dus mâna la piept și s-a prăbușit încet pe asfalt. Șoferii claxonau nerăbdători, cineva a strigat dintr-o mașină, iar trecătorii grăbiți treceau pe lângă el cu ochii în pământ, de parcă dacă ignorau scena, problema s-ar fi rezolvat singură.
Ana s-a oprit o secundă. În minte îi răsuna un singur gând: „Întârzii! Du-te mai departe!”. Dar nu a putut. A traversat în grabă și s-a așezat lângă bărbat.
— Vă e rău? — a întrebat ea cu voce stinsă, atingându-l ușor pe umăr.
Bătrânul respira greu, ochii îi erau aproape închiși. A ridicat slab o mână și a arătat spre buzunar.
— Pastilele… portofelul…
Ana și-a ținut respirația și, cu mâinile tremurânde, a căutat în geanta lui veche din piele. În cele din urmă, a găsit un mic flacon. A scos repede o pastilă, i-a pus-o cu grijă în gură și l-a ajutat să înghită.
— Respirați adânc… o să fie bine, — îi șoptea, încercând să-și ascundă panica și lacrimile.
Au trecut câteva minute, până când respirația lui s-a calmat, iar obrajii i s-au colorat din nou. Bătrânul a deschis ochii și a privit-o cu recunoștință.
— Mi-ai salvat viața… Cum să-ți mulțumesc?
Ana i-a zâmbit, dar s-a ridicat brusc, ca trezită dintr-un vis.
— Doamne… am întârziat teribil…
A bâiguit câteva scuze și a fugit spre metrou, cu sufletul strâns. Era convinsă că pierduse tot. Șansa vieții ei dispăruse. Nu va mai exista o altă ocazie.
Totuși, s-a hotărât să meargă la birou. Doar pentru a putea spune, măcar în fața propriei conștiințe, că a făcut tot ce i-a stat în putință. Iar când a ajuns în cele din urmă la recepție, a fost cât pe ce să leșine de ce a văzut…
În fața ei, lângă secretară, stătea bătrânul pe care îl ajutase cu doar o oră în urmă. Purta acum un costum elegant și vorbea calm cu recepționista. Când a zărit-o, chipul i s-a luminat.
— Ana! Tocmai îi spuneam domnișoarei aici că nu încep interviurile până nu ajungi tu. Ai grijă, astăzi eu sunt cel care decide cine ocupă postul.
Ana a clipit de mai multe ori, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Apoi bărbatul s-a apropiat de ea și i-a strâns mâna cu un zâmbet sincer.
— Eu sunt directorul companiei. Astăzi ai trecut cel mai important test: umanitatea. Restul o vom învăța împreună.
Au urmat câteva luni în care Ana a crescut profesional uimitor. Iar într-o zi, în timp ce ieșeau de la o întâlnire importantă, directorul i-a spus pe un ton părintesc:
— Să nu uiți niciodată: sufletul contează mai mult decât orice CV. Tu mi-ai salvat viața, iar eu sper ca aici să simți că începe viața ta adevărată.
Ana a zâmbit larg, cu ochii înlăcrimați, știind că visul ei devenise realitate, exact în modul cel mai neașteptat și minunat posibil.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”