M-am recăsătorit după ce soția mea a trecut în neființă – iar când m-am întors dintr-o călătorie de afaceri, fiica mea mi-a spus: „Tată, mama cea nouă e altfel când nu ești acasă…”
La doi ani după pierderea soției mele, am decis că e timpul să fac un pas înainte. Viața singur, doar cu fiica mea, Irina, în vârstă de cinci ani, era grea. Așa că m-am recăsătorit.
Noua mea soție, Laura, părea caldă, echilibrată și atentă. Ne-am mutat în casa ei, moștenită de la părinții care plecaseră dintre noi cu ceva timp în urmă. Totul părea liniștit, așezat. Cel puțin, la început…
Într-o seară, după ce m-am întors dintr-o călătorie de afaceri care durase o săptămână, Irina m-a întâmpinat cu o îmbrățișare lungă și tremurată.
„Tati… mama cea nouă e diferită când nu ești tu aici…”
Tonul ei era șoptit, dar plin de teamă. Un fior rece m-a cuprins.
„Ce înseamnă, puiule?” am întrebat, așezându-mă lângă ea și privind-o cu seriozitate.
„Se încuie în pod,” a spus ea, privind în gol. „Aud zgomote ciudate. E întuneric acolo. Și îmi spune să nu intru niciodată. Și… e roșcată.”
Am clipit surprins.
„Roșcată? Dar Laura are părul șaten…” am spus, încercând să înțeleg.
„Mă pune să-mi curăț singură camera și nu-mi dă înghețată, nici măcar când sunt cuminte,” a adăugat ea, tristă.
Am simțit cum inima mi se strânge. În mintea mea, încuietoarea de la pod pe care o remarcasem de câteva ori și comportamentul ei rece în ultima vreme au căpătat brusc altă greutate. Oare făcusem o greșeală?
În noaptea aceea, nu am reușit să închid un ochi. Pe la miezul nopții, am auzit pașii Laurei urcând scările spre pod. Ușa s-a deschis, iar de data asta n-a mai încuiat-o.
Impulsiv, am urcat în vârful degetelor și, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, am deschis ușa și am intrat…
Camera era întunecată, dar liniștită. Înăuntru, Laura stătea pe un scaun, cu o cutie veche în poală. S-a întors spre mine surprinsă, dar nu furioasă. În privirea ei era o tristețe pe care nu o mai văzusem până atunci.
„Ce faci aici?” am întrebat, în șoaptă.
„N-am vrut să afle nimeni,” a spus ea. „Podul ăsta… era locul unde mama mea picta. De când ai plecat, vin aici noaptea și pictez în tăcere, ca să o simt aproape. A fost modul meu de a face față.”
Am rămas nemișcat. Pe peretele lateral erau sprijinite mai multe pânze – unele pictate în nuanțe vii, altele întunecate, toate purtând semnătura Laurei.
Acel roșcat despre care vorbise Irina era doar o perucă dintr-un autoportret neterminat. Zgomotele ciudate fuseseră doar pensulele frecând pânza sau scaunul care scârțâia.
„Și Irina?” am întrebat.
„Nu m-am simțit pregătită să fiu mamă pentru ea,” a recunoscut. „Și n-am vrut să o răsfăț în lipsa ta. Poate am fost prea strictă… dar niciodată rea.”
În acea noapte, am stat împreună și am vorbit ore în șir. A doua zi, Laura i-a arătat Irinei tablourile și i-a explicat totul. Au început să petreacă mai mult timp împreună – pictând, povestind, râzând.
Șase luni mai târziu, Irina a intrat în cameră cu un zâmbet larg și a spus:
„Tati, știi ce? Acum îmi place să fiu cu mama Laura chiar și când tu nu ești acasă.”
Și am știut că familia noastră, chiar dacă diferită, era completă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”