— Tată, du-mă la orfelinat! — a șoptit fetița printre lacrimi, privind direct în ochii bărbatului în costum. Întors mai devreme dintr-o călătorie de afaceri, el a încremenit în prag, șocat de ceea ce auzise…
Marius se întorcea acasă dintr-o deplasare în Cluj-Napoca, cufundat în gânduri despre ședințe, rapoarte și investitori. Însă liniștea interioară i-a fost brusc spulberată de o voce care i-a tăiat respirația.
— Tată, te rog… du-mă la orfelinat!
Tonul disperat al fetiței părea desprins dintr-un coșmar. Cuvintele au căzut asupra lui ca un trăsnet, lăsându-l împietrit pe pragul casei sale dintr-o suburbie liniștită a Bucureștiului. Fiecare silabă îi sfâșia sufletul.
Ce se întâmplase cu fiica lui, Clara? Copila care altădată alerga prin holuri râzând, purtând rochița ei preferată și strângând la piept ursulețul de pluș… Acum, aceeași voce era plină de durere. O durere pe care el nu o înțelegea. Încă.
— Clara… îngerașul meu, de ce spui asta? — întrebă el cu voce tremurătoare, punând în cuvinte toată dragostea și îngrijorarea pe care le simțea.
Nu a primit niciun răspuns. Doar sunetul unei uși trântite, undeva în casă, care s-a propagat pe coridor ca un ecou rece.
Marius a rămas pe loc. Gândurile îi fugeau haotic: Ce se întâmplase în lipsa lui? Cine o rănise atât de tare? Casa, cândva plină de viață, părea acum o umbră a ceea ce fusese odinioară.
Era pregătit să pătrundă în întunericul care pusese stăpânire pe sufletul fetiței sale. Gata să afle adevărul, oricât de dureros ar fi fost.
…Dar ceea ce a văzut când a pășit în camera Clarei l-a lăsat fără aer. Încremenise.
Pe biroul mic din colțul camerei stătea jurnalul Clarei, deschis la o pagină scrisă cu litere tremurate. Lângă el — ursulețul de pluș, cu o ureche ruptă și o fundiță căzută. Marius s-a apropiat încet și a citit:
„Tatăl meu e mereu plecat. Mama vitregă mă ceartă mereu. Mă simt singură. Aș vrea să plec undeva unde cineva mă iubește…”
Marius și-a dus mâna la gură. O tăcere grea i-a cuprins pieptul. Încă o dată, lipsa lui făcuse răni nevăzute.
A doua zi, a luat o decizie. A renunțat la proiectul din Cluj, și-a delegat toate sarcinile și s-a dedicat complet Clarei. Au redecorat împreună camera, au mers în parc, au făcut clătite în bucătărie și au râs — din nou — împreună.
Mama vitregă, văzând câtă suferință provocase, a ales să se retragă din viața lor. Nu cu ură, ci cu înțelegere.
După câteva luni, Clara era din nou aceeași fetiță veselă, cu ochii plini de lumină. Iar Marius? Nu mai era un tată grăbit. Era tatăl de care Clara avea nevoie — prezent, cald, și iubitor.
Și, într-o seară, Clara a spus zâmbind:
— Tată… știi ceva? Acum casa chiar se simte ca acasă.
Și Marius a știut că făcuse alegerea corectă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”