O tânără asistentă îngrijea un pacient aflat în comă, dar într-o zi, când a dat la o parte pătura, a rămas fără cuvinte…
Pe holurile liniștite și impecabile ale unei clinici private de cardiologie din Cluj-Napoca, asistenta debutantă Ana Munteanu era convinsă că nimic nu o mai putea surprinde.
De luni întregi, își dedica întreaga grijă pacientului ei, Dorian Călin, un bărbat extrem de înstărit, aflat în comă în urma unui grav accident rutier. În fiecare zi, Ana îl îngrijea cu răbdare, îi vorbea ca și cum ar fi fost treaz și spera că, într-o bună zi, își va reveni.
Dar nimic nu ar fi putut s-o pregătească pentru ceea ce urma să afle — un adevăr atât de neașteptat, încât i-a zdruncinat convingerile și a dat peste cap întreaga imagine despre bărbatul care zăcea nemișcat în patul din salonul 305.
Programul Anei era mereu același: verifica perfuzia, urmărea parametrii vitali, apoi se așeza lângă el și îl spăla cu delicatețe. Își umplea tăcerile vorbind cu el, spunându-i ce mai făcea, ce s-a mai întâmplat prin spital, chiar și ce a visat în noaptea trecută.
Nu aștepta niciun răspuns, dar era ceva ciudat la Dorian. Câteodată, degetele lui păreau că se mișcă imperceptibil când îl atingea. Alteori, ritmul bătăilor inimii afișate pe monitor părea să reacționeze la glasul ei. Era ca și cum… o auzea.
Într-o seară liniștită , Ana se pregătea să-i facă toaleta obișnuită. A tras pătura cu grijă, dar în clipa următoare a înlemnit. Privea fix, cu ochii măriți de uimire…
Dorian a început să miște din degete…
Inima i-a început să bată cu putere. S-a uitat rapid la monitor: pulsul crescutese vizibil. Nu era halucinație.
— Dorian? – a șoptit, cu voce tremurândă.
În acel moment, bărbatul a clipit. O singură dată. Dar a fost suficient. Suficient cât să înțeleagă că minunea începea.
Medicii au fost alertați, iar în orele care au urmat, Dorian a început să dea semne clare de revenire. După câteva zile, deschisese ochii complet și putea murmura câteva cuvinte. Prima propoziție completă pe care a rostit-o a fost:
— Tu… m-ai ținut în viață.
Ana a continuat să-l îngrijească până la recuperarea completă. Dar între timp, în inimile lor, se conturase o altă legătură. Una bazată pe răbdare, tăcere și recunoștință.
Un an mai târziu, într-o grădină frumoasă, într-un cadru restrâns, Dorian și Ana s-au căsătorit. A fost o ceremonie simplă, dar plină de emoție. Iar pe verigheta lui, era gravat același mesaj care o șocase odinioară:
„Mulțumesc că nu ai renunțat.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”