Un soț înstărit i-a lăsat soției sale o fermă aflată într-o stare deplorabilă, undeva în mijlocul pustietății, chiar în toiul procesului lor de divorț. Un an mai târziu, nici prin gând nu i-ar fi trecut ce avea să descopere…
— Înțelege că nu te mai vreau prin preajmă, da? — spuse rece Maxim. — Așa că îți ofer ocazia să te retragi la țară.
— La țară? Ce tot spui, Maxim?
Tamara nu mai avea putere să protesteze. Bărbatul în care avusese cea mai mare încredere o trădase. Începuseră amândoi de la zero: ea își vânduse apartamentul, iar el camera moștenită într-un bloc vechi, doar pentru a pune bazele afacerii lor. Se mutaseră dintr-un loc în altul, adunând fiecare leu. Datorită ideilor Tamarei, reușiseră să ajungă pe linia de plutire.
În timp, Maxim începuse să se poarte ca un stăpân. Tamara nu s-ar fi gândit vreodată că o va înșela astfel și nu realizase când, treptat, acesta trecuse toate bunurile pe numele lui, cu scopul clar de a o lăsa fără nimic la divorț. Iar când planul fusese desăvârșit, Maxim ceruse separarea.
— Maxim, chiar ai impresia că așa ceva e demn de tine? — îl întrebă Tamara.
El izbucni într-un râs batjocoritor.
— Lasă teatrul. De ani buni nu ai mai contribuit cu nimic. Eu duc greul, iar tu doar îți pierzi vremea.
— Tu ai insistat să mă odihnesc și să mă liniștesc puțin — îi răspunse Tamara.
— Pfui, m-am săturat de discuții. Uite cum stă treaba: am o casă, sau mai bine zis o fermă, moștenită de la fostul meu patron. Îți amintești de Ivanovici? M-a lăsat pe mine moștenitor fiindcă l-am ajutat cu niște afaceri. A murit, și acum îmi revine mie. E numai bună pentru tine. Dacă nu-ți convine, rămâi cu mâna goală.
Tamara schiță un zâmbet amar. Nu mai avea dubii că Maxim ar fi lăsat-o fără nimic, fără să clipească. Era greu de crezut că trăiseră împreună doisprezece ani și el fusese un alt om cu totul.
— Bine, dar cu o singură condiție: să-mi transferi oficial ferma.
— Niciun fel de problemă — spuse el nepăsător. — Oricum scap de niște taxe.
Tamara nu voia să se mai certe. Își strânse lucrurile și se cază la un hotel. Era decisă să o ia de la capăt, orice ar fi urmat. Nu conta dacă o aștepta un teren pustiit sau doar un petic de pământ. Avea să vadă cu ochii ei, să evalueze și, dacă nu merita, s-ar fi întors în oraș ori și-ar fi căutat alt loc să înceapă din nou.
Privi mașina încărcată până la refuz cu toate lucrurile sale și simți un dram de satisfacție. Tot ce rămânea în urmă era pentru Maxim și pentru amanta lui… Dacă acel bărbat își imagina că ea n-avea să se descurce, avea să fie tare surprins.
Cealaltă femeie nu părea prea ageră, dar se credea foarte importantă. Tamara o văzuse de câteva ori și ar fi putut jura că fusese secretara lui Maxim. După ce primise toate actele semnate, Tamara le păstrase cu un calm desăvârșit.
— Să ai parte de o viață frumoasă — îi spuse lui Maxim.
El izbucni în râs zgomotos.
— Și tu. Poate îmi trimiți o poză cu vacile.
Tamara urcă în mașină, trânti portiera și plecă fără să mai spună nimic.
După ce ieși din oraș, trase pe dreapta și lăsă lacrimile să curgă în voie. Nu știa cât timp trecuse până când auzi o bătaie ușoară în geam.
— Draga mea, ești bine? Soțul meu și cu mine stăm în stația de autobuz și te-am văzut plângând de ceva timp. Nu-ți face bine să te frămânți așa.
Tamara privi uimită spre bătrânica cu părul alb ca neaua. Apoi, prin oglinda retrovizoare, zări stația de autobuz și zâmbi slab.
— Sunt bine, mulțumesc — îi răspunse. — Doar că uneori totul se adună.
Coborî din mașină, iar femeia continuă:
— Am fost să vizităm o prietenă din spitalul județean. E singură pe lume. Acum ne întoarcem acasă. Poate mergem în aceeași direcție? Satul nostru se numește Mihălășeni.
Tamara ridică mirată sprâncenele.
— Mihălășeni? Acolo e ferma?
— Chiar acolo. Deși „fermă” e mai mult un fel de a spune. Fostul proprietar a murit și nimeni nu prea a mai călcat pe acolo. Doar câțiva oameni au mai rămas să aibă grijă de animale, din obișnuință.
Tamara nu se putu abține și zâmbi puțin.
— N-ai să crezi, dar exact acolo merg și eu. Haideți să vă fac loc.
Bătrâna se așeză pe scaunul din față, iar soțul ei se înghesui pe bancheta din spate, chicotind.
— Printre atâtea bagaje, mă simt de parcă aș fi un pachet!
Iar apoi porniră din nou la drum…
Pe măsură ce roțile mașinii înaintau pe șoseaua îngustă, Tamara simți o liniște ciudată. Nu era vorba de lipsa zgomotului, ci de un fel de pace lăuntrică. Bătrâna îi povesti despre oamenii din sat, despre cât de uniți erau, cum se ajutau între ei și cum toamna făceau festivaluri cu mâncare tradițională.
Când ajunseră în Mihălășeni, Tamara rămase surprinsă. Ferma, deși veche, avea un aer primitor. În curte, câteva găini ciuguleau liniștite, iar un cal alb părea să-i salute cu un fornăit blând.
— Să știi că nu-i chiar o ruină, îi spuse bătrâna zâmbind. Cu mâinile potrivite, locul ăsta poate redeveni o mică bijuterie.
Tamara simți pentru prima oară după multă vreme o fărâmă de speranță. În zilele ce au urmat, sătenii au început să o ajute fără să ceară nimic în schimb. Un vecin i-a reparat poarta, altcineva i-a dat câteva scule, iar bătrâna și soțul ei au venit cu plăcinte și lapte proaspăt.
După un an, ferma era de nerecunoscut. Avea o mică livadă, o grădină de legume și chiar o cafenea rustică unde sătenii și turiștii se opreau pentru o prăjitură și un pahar de suc natural.
Într-o dimineață, Tamara stătea pe prispa casei cu o cană de ceai fierbinte în mână și privea soarele răsărind deasupra câmpurilor. Zâmbi larg, mulțumită. Fără să-și dea seama, găsise acolo ceva ce nici nu știa că-și dorește: liniște, oameni buni și o viață nouă, în care se simțea din nou întreagă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”