Medicii i-au permis câinelui să intre în salon ca să-și ia rămas bun de la stăpânul său. Câteva ore mai târziu, când asistenta a pășit din nou în cameră, a început să țipe, înspăimântată.
În salonul secției de îngrijiri paliative plutea o liniște apăsătoare. Doar aparatul care înregistra bătăile inimii scotea din când în când sunete firave, aproape stinse, asemenea ultimelor ecouri ale vieții care se stingea încet în trupul bărbatului de 82 de ani.
De multă vreme știa ce verdict i-au dat medicii: metastaze răspândite, schimbări ireversibile. Doctorii fuseseră cinstiți cu el — mai avea poate câteva zile, poate chiar doar ore.
Și totuși, ceva îl făcea să rămână legat de această lume. Nu era teama de moarte, ci durerea despărțirii. Zi după zi, privea pe fereastră și murmura cu o voce stinsă:
— Rex… unde ești, băiete…
Rex era câinele lui bătrân, ponosit, dar de o loialitate rară, pe care îl găsise odinioară abandonat pe marginea drumului.
Petrecuseră împreună aproape cincisprezece ani — trecuseră prin moartea soției, pierderea fiului, a casei, a tuturor celor dragi… rămăseseră doar ei doi.
În ziua aceea, când asistenta intrase să-i schimbe perfuzia, bărbatul i-a prins mâna brusc și i-a spus cu un glas stins, dar plin de rugăminte:
— Vă rog… vreau să-l văd pe Rex. E singur acasă… nu pot pleca până nu-l mai strâng o dată în brațe.
Asistenta a încremenit. Regulile spitalului interziceau strict accesul animalelor în salon. Dar în sufletul ei s-a mișcat ceva adânc. A mers direct la medicul-șef.
Acesta a privit-o la început ca și cum și-ar fi pierdut mințile.
— Aici e un spital, nu o curte de animale… Dar… dacă asta e ultima lui dorință…
Două ore mai târziu, un lătrat slab s-a auzit la intrarea în spital. Rex, slăbit, cu blana de pe bot încărunțită, părea la fel de bătrân și obosit ca stăpânul lui.
Asistenta a deschis ușa salonului, iar Rex a pășit direct spre pat, fără nicio ezitare. S-a urcat cu grijă și s-a așezat pe pieptul bătrânului, sprijinindu-și capul pe umărul acestuia.
Bătrânul a început să șoptească printre lacrimi:
— Iartă-mă… iartă-mă că nu pot să mai fiu lângă tine, băiatul meu… mulțumesc pentru toți anii ăștia…
Plângea, mângâindu-și câinele și sărutându-l ușor pe cap. Rex scâncea încetișor, de parcă i-ar fi spus: „Sunt aici. Sunt cu tine până la capăt.”
Așa au rămas câteva ore. Asistenta a hotărât să nu-i deranjeze și a ieșit în liniște din salon. După ce și-a terminat turele și a revenit pentru a vedea cum se simțea pacientul, a deschis ușa și în clipa următoare a izbucnit într-un țipăt înfricoșat.
Într-o clipă, inima i s-a oprit de spaimă — dar apoi a dus mâna la gură, copleșită nu de groază, ci de o emoție copleșitoare. Pe pat, bătrânul era întins, cu un zâmbet liniștit pe chip. Rex stătea lipit de pieptul lui, cu botul așezat pe mâna stăpânului, amândoi nemișcați, ca și cum adormiseră împreună.
Se apropie încet și își dădu seama că bătrânul trecuse dincolo în liniște, iar câinele, deși fără suflare, avea aceeași expresie de pace. Muriseră împreună, unul în brațele celuilalt, fără durere, fără teamă.
Familia, când a venit să-și ia rămas bun, a înțeles că acesta a fost cel mai frumos fel în care putea să plece: cu prietenul lui cel mai bun alături. Au hotărât să-i îngroape împreună, într-un mic colț verde din grădina casei părintești, unde bătrânul obișnuia să-și bea cafeaua, iar Rex alerga printre flori.
Ani mai târziu, nepoții veneau adesea să lase acolo câte o floare, iar familia își amintea cu zâmbet și cu ochii umezi de o poveste despre iubire necondiționată, atât de mare, încât nici măcar moartea nu a putut să o despartă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”