Valia a rămas nemișcată, cu dosarul în mâini, de parcă hârtia aceea ar fi ars. Cuvintele notarului îi răsunau în cap, dar nu reușea să le lege într-un sens clar. „Nu am tată… tatăl meu a murit când eram mică… sau cel puțin asta mi-a spus mama toată viața.”
– Este o greșeală, a rostit încet, fără să-și ridice privirea.
– Nu, doamnă, actele sunt clare. Testamentul e autentificat, totul este pe numele dumneavoastră. Omul… v-a căutat ani întregi. A murit la spital și în ultimele clipe a lăsat instrucțiuni precise: tot ce are să ajungă la fiica lui, Valentina.
Aerul din jur părea mai dens. Valia și-a simțit genunchii slăbindu-i-se. S-a așezat pe prispa rece, strângând dosarul la piept. În colțul minții, o întrebare s-a aprins: dacă tatăl ei fusese tot timpul viu, de ce a fost lăsată să creadă altceva?
A doua zi, cu ajutorul mătușii Dunia și al tânărului notar, a pornit spre oraș. Drumul lung și iernatic părea să-i frământe gândurile ca pe un aluat greu. Blocul în care se afla apartamentul era vechi, dar îngrijit. Înăuntru, mirosul de lemn lustruit și fotografiile de pe pereți i-au dat un fior.
Pe o măsuță, un plic cu numele ei scris tremurat. L-a deschis cu mâini reci. Scrisoarea începea simplu:
„Fiica mea,
Nu știu dacă ai să mă ierți vreodată. Nu am fost lângă tine când aveai nevoie de mine, și asta mă va urmări dincolo de moarte. Mama ta și cu mine am greșit împreună, iar eu am plătit printr-o viață de singurătate. Te-am căutat ani întregi, dar ușa a rămas mereu închisă. Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Ia ce îți las și trăiește. Fă-ți viața așa cum eu nu am știut s-o fac. Cu dragoste, Tata.”
Lacrimile au început să-i curgă fără zgomot. Nu-l cunoscuse, dar simțea acum o legătură puternică, aproape dureroasă.
În lunile ce au urmat, Valia a început să vină tot mai des în apartament. L-a curățat, a așezat florile pe pervaz, a deschis ferestrele spre lumină. Cu banii din cont, a cumpărat medicamente și echipamente pentru dispensarul din sat, în semn de recunoștință față de paramedicul care o salvase.
Într-o dimineață de primăvară, a organizat o masă mare în curtea casei din sat. Oamenii au venit cu cozonaci, cu sarmale, cu zâmbete. Paramedicul, jenat, a stat într-un colț, dar Valia l-a tras lângă ea și i-a spus, în fața tuturor:
– Omul acesta nu mi-a salvat doar viața, ci și sufletul. Dacă nu era el, astăzi nu mai eram aici.
Lumea a aplaudat, iar în ochii lui se citea o emoție greu de ascuns.
Când Artiom a aflat, a apărut din nou în sat. N-a îndrăznit să intre în curte. A rămas la poartă, privindu-i de departe. Valia l-a văzut, dar nu s-a ridicat. Între ei nu mai era nimic. Doar trecutul, rece ca o piatră.
În seara aceea, stând pe prispa casei, Valia a privit apusul. Soarele cobora peste câmpuri, iar aerul mirosea a pământ reavăn și a promisiune de vară. Știa că drumul ei nu fusese ușor, dar pentru prima oară simțea că avea un viitor.
Și-a strâns pătura pe umeri și a zâmbit. Nu mai era fata care fusese abandonată. Era femeia care supraviețuise. Și, mai mult decât atât, era femeia care alesese să trăiască.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.