Am decis să am grijă de mama mea bolnavă, iar soțul meu mi-a vândut mașina „ca să nu pot fugi la țară”. Atunci am înțeles că trebuia să aleg între două iubiri…
Sunt Maria și am patruzeci și doi de ani. Până acum o lună, aveam o carieră frumoasă de psiholog în București, un apartament cochet în centru și un soț cu care eram căsătorită de cincisprezece ani. Acum, locuiesc în satul Văleni și îi aduc mamei mele ceai în fiecare dimineață.
Privesc pe fereastra bucătăriei cum lumina blândă a dimineții de aprilie mângâie liliacul înflorit din curte. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că mă voi întoarce definitiv în locul din care am plecat cu atâta hotărâre la optsprezece ani. Dar viața își urmează propriile căi, indiferent cât am încerca noi să o ghidăm.
— „Am adus ceaiul, mamă,” îi spun, ieșind în curte, unde mama, la șaptezeci de ani, stă pe scaunul ei preferat, învelită cu o păturică subțire, deși ziua promite să fie caldă.
— „Nu trebuia să vii, fata mea,” îmi răspunde, primind cana cu mâinile ei tremurânde. „Aveai viața ta la oraș.”
Zâmbesc, aranjându-i pătura peste genunchi. Parcă s-a mai tras de când am ajuns aici. Parkinson-ul e o boală crudă — îți răpește, puțin câte puțin, trupul, lăsând omul captiv în el.
Medicii i-au dat un an, poate doi. După o viață întreagă de muncă, întâi la CAP și apoi ca femeie de serviciu la școala din sat, mama merita mult mai mult decât un azil sau o străină plătită să-i fie alături.
— „Aici e casa mea,” îi răspund simplu, deși știu bine că adevărul e mai complicat. Casa mea era și apartamentul din București, lângă Andrei. Sau cel puțin fusese, până de curând.
Încă îmi răsună în minte discuțiile care au început imediat după ce am aflat diagnosticul mamei.
— „Găsim pe cineva să stea cu ea,” insista Andrei. „Ori o ducem la un azil bun. Nu poți să renunți la carieră și să te muți la țară.”
Dar eu știam că mama n-ar fi rezistat departe de grădina ei, de sunetul cocoșilor dimineața, de vecinii care mai opresc la poartă să o întrebe ce mai face.
Când i-am spus lui Andrei că o să iau o pauză de șase luni de la cabinet…
…a privit spre mine cu o sprânceană ridicată, apoi a râs sec.
— „O pauză? Știi bine că nu e așa simplu. Și oricum, nu cred că te vei mai întoarce.”
— „Poate că nu. Dar nu pot să trăiesc cu gândul că am lăsat-o singură acum, când are cel mai mult nevoie de mine.”
În ziua următoare, am descoperit că Andrei vânduse mașina mea fără să mă anunțe, „ca să nu pot pleca în fiecare weekend la țară”. A fost ca un duș rece care m-a trezit din amorțeala compromisurilor. Atunci am înțeles că trebuia să aleg.
Mi-am strâns câteva lucruri și am plecat. Iar când am ajuns acasă, în sat, mama m-a îmbrățișat cu o forță pe care n-aș fi crezut-o posibilă.
Au trecut câteva luni. Mama e încă cu mine, iar eu îi citesc în fiecare seară și îi pun muzică veche, pe care o asculta când era tânără. Între timp, am început să țin ședințe online, de acasă. Oamenii din sat au aflat că sunt psiholog și, încet-încet, vin la mine pentru sfaturi.
Într-o zi, pe când coseam iarba din curte, un bărbat din sat, Vasile, care fusese văduv de câțiva ani, s-a oprit la poartă cu un coș de mere. Nu ne-am oprit niciodată din vorbit de atunci.
Nu știu dacă se va lega ceva mai mult, dar nici nu contează. Mă simt împăcată, mama zâmbește mai des, iar eu mi-am regăsit liniștea într-un loc unde credeam că nu voi mai aparține vreodată.
Și, într-un fel, am înțeles că uneori trebuie să pierzi tot ce credeai că ai, pentru a câștiga exact ceea ce îți lipsea cu adevărat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”