În fundul gropii, printre rădăcini și pământ ud, se zărea ceva alb. Nu era o piatră. Era… o mână. Cu pielea palidă, uscată, iar degetele, strânse ciudat, păreau să se miște ușor în adierea vântului.
Femeia s-a tras înapoi instinctiv, trăgând după ea și o mână de pământ. Inima îi bătea atât de tare, încât simțea că o aude tot cimitirul.
— Nu… nu e adevărat… — a murmurat ea, dar un gând chinuitor i se strecurase deja în suflet.
A scos telefonul cu mâini tremurânde și a sunat la 112. Cuvintele îi ieșeau printre lacrimi:
— Sunt la cimitirul Sfântul Gheorghe… la mormântul soțului meu… e o groapă… e o mână în ea… e cineva…
Poliția și un echipaj de urgență au ajuns în mai puțin de 20 de minute. În tot acest timp, femeia stătea în genunchi, uitându-se la groapă ca la un coșmar din care nu putea să se trezească.
Unul dintre ofițeri a coborât cu grijă, ajutat de o frânghie. După câteva secunde de cercetare, s-a uitat spre superiorul său și a spus cu o voce gravă:
— Domnule… aici e un alt corp. Și e recent.
Ce a urmat a fost un haos controlat. Jurnaliști, criminaliști, gropari și polițiști în combinezoane albe. Au scos din groapă trupul unei femei învelite într-o pătură de spital. Avea la gât un colier cu inițialele „D.P.”.
Văduva a simțit cum genunchii nu o mai țin. A fost prinsă de braț de o tânără asistentă medicală care o întrebase blând:
— Dumneavoastră o cunoașteți?
— Nu… nu știu cine e… dar de ce… de ce în mormântul soțului meu?!
Răspunsul a venit a doua zi, când autoritățile au anunțat că trupul femeii era al unei paciente dispărute dintr-un azil privat. O anchetă a fost declanșată, iar groapa de la mormânt nu fusese întâmplătoare — cineva îngropase cadavrul acolo intenționat, știind că locul nu mai era verificat.
Dar detaliul cel mai tulburător a fost altul: anchetatorii au descoperit, la baza sicriului bărbatului decedat, o zgârietură. Din interior. Capacul fusese zgâriat disperat. Trupul soțului ei fusese incinerat, dar pe sicriu — se vedeau urme de unghii. Adânci.
Văduva a leșinat. Când și-a revenit, tot ce mai putea rosti era:
— Eu l-am auzit, în vis. Timp de luni întregi… l-am auzit bătând…
Acea duminică nu a fost doar o zi a groazei, ci începutul unei anchete care avea să zguduie întreaga comunitate. Nu doar pentru că cineva îngropase ilegal un trup într-un mormânt vechi, ci pentru că se ridica o întrebare și mai terifiantă:
Oare câți morți au fost îngropați de vii, fără ca nimeni să știe?
Din acea zi, văduva nu s-a mai întors niciodată la mormânt. A vândut casa, s-a mutat într-un sat retras și, în fiecare an, trimite doar flori. Gladiole roșii. Cu un bilețel care spune:
„Iartă-mă că n-am auzit.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.