— Atunci eu vreau să fiu avocatul tău! — a zis Lucia fără ezitare, ridicând privirea spre mama ei.
Carmen a zâmbit forțat, ca și cum i s-ar fi topit inima și s-ar fi spart în mii de bucăți deodată. A îngenuncheat pe trotuarul rece și a strâns-o în brațe, fără să-i răspundă.
Dar în acea seară, când fetița a adormit, Carmen a plâns din nou. Știa că ziua în care urma să se prezinte în instanță era tot mai aproape. Soțul ei — fostul ei soț de-acum — o dăduse în judecată pentru custodia copilului. Cu bani, relații și un avocat scump, voia să o declare instabilă și să ia cu el singurul lucru bun pe care-l mai avea: pe Lucia.
În ziua procesului, Carmen și-a pus cea mai curată rochie, deși avea doar două bune în dulap. Îi tremurau mâinile. Dar nu era singură.
Lucia, cu părul prins iar în cele două cozi perfecte, și-a făcut apariția în sala de judecată ținând în brațe o mapă albastră. Se așezase în prima bancă, lângă mama ei, și se uita la judecătoare cu un amestec de teamă și determinare.
— Doamnă judecător, pot să spun ceva? — s-a ridicat în picioare, răsunând clar în sală.
Toți au întors capul. Avocatul tatălui ei a început să râdă încetișor, dar judecătoarea — o femeie în vârstă, cu o privire caldă — a ridicat o sprânceană.
— Spune, fetițo.
— Eu sunt Lucia Morales. Știu că am doar 8 ani, dar vreau să fiu avocata mamei mele.
Carmen a vrut să o tragă jos, rușinată și copleșită, dar judecătoarea a făcut un semn discret cu mâna.
— Poți să continui.
Lucia și-a deschis mapa. Înăuntru erau foi scrise de mână: un desen cu casa lor, o scrisoare în care explica ce înseamnă pentru ea „acasă”, bonuri de cumpărături, orarul de școală și o poză cu mama ei, adormită pe marginea patului, ținând-o de mână.
— Mama mea nu e perfectă. Uneori plânge, uneori e obosită, dar e cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc. Nu avem bani, dar avem dragoste. Și eu vreau să rămân cu ea.
Tăcerea care s-a așternut după acel moment nu era doar solemnă. Era sfântă. Avocatul advers nu mai râdea. Carmen nu mai plângea.
Judecătoarea a cerut o pauză. A ieșit din sală cu dosarul în mână. Când s-a întors, și-a aranjat roba și a rostit hotărârea cu voce calmă, dar fermă:
— În baza articolului 263 din Codul Civil și a evaluării situației reale a minorului, instanța decide că Lucia Morales va rămâne în grija mamei sale, Carmen Morales. Proces încheiat.
Lucia a sărit de pe bancă și s-a aruncat în brațele mamei ei.
În drum spre casă, Carmen i-a șoptit:
— Nici cel mai bun avocat din lume n-ar fi putut face ce ai făcut tu azi.
Lucia a zâmbit și a zis:
— Atunci o să fiu avocat când cresc. Dar doar pentru oameni buni ca tine.
Și în acel moment, pe străzile gri ale orașului, două umbre de femei — una mică și una mare — au mers ținându-se de mână, mai puternice decât orice lege scrisă vreodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.