Timp de trei ani nu a rostit niciun cuvânt — până în ziua în care un necunoscut a intrat în bancă și s-a aplecat în genunchi în fața modestei femei de serviciu, surprinzând pe toată lumea.
Lucra în bancă de trei ani, dar nimeni nu îi știa cu adevărat numele. O femeie îmbrăcată în haine închise la culoare, cu un batic pe cap, tăcută și invizibilă, curăța metodic suprafețele, lăsând în urma ei o ușoară aromă de lămâie și o senzație de prospețime.
Majoritatea oamenilor treceau pur și simplu pe lângă ea. Unii făceau remarci usturătoare.
— Hei, tăcuto, ai uitat o pată! — spunea cu un zâmbet sarcastic unul dintre angajați.
De la ea nu se auzea niciodată vreun răspuns — doar un oftat ușor, și din nou la muncă.
În registru era trecută ca Cristina, dar nimănui nu-i păsa cum se numea de fapt.
Și totuși, odinioară nu avea doar voce, ci și o viață plină de sens. Predea, picta și inspira copiii.
Până când totul s-a frânt într-o singură zi.
Un incendiu a cuprins etajul. Nu a ezitat nici măcar o clipă și a salvat un copil și pe mama acestuia. Doar băiatul, Daniel, a supraviețuit. Cristina a fost scoasă din flăcări aproape inconștientă. Corpul ei s-a vindecat, dar sufletul a rămas printre cenușă.
După moartea mamei, s-a închis complet în ea însăși și a încetat să mai vorbească.
Viața de dinainte dispăruse. Cristina nu mai preda, nu mai picta. Lumea ei s-a redus la acvariu și la micuțul apartament. Și, curând, la curățenia din bancă.
Acolo a început noua ei poveste.
În dimineața aceea, în fața clădirii s-a oprit o limuzină neagră. Din ea a coborât un bărbat într-un costum scump — directorul regional Alexei Rein. Angajații au încremenit, grăbindu-se să se așeze în ordine.
Cristina nici nu s-a uitat în direcția lui. Continua să frece mânerul ușii.
Dar bărbatul s-a oprit, a observat-o. S-a apropiat, a îngenuncheat în fața ei și, scoțându-și mănușile, i-a sărutat cicatricile.
— Cristina — a șoptit cu voce tremurândă — te-am căutat atâția ani…
În încăpere s-a lăsat o liniște deplină. Cine era ea pentru el?
Și atunci, pentru prima dată după ani întregi, a rostit un singur cuvânt… 
Continuarea în primul comentariu
Vocea ei s-a auzit abia șoptită, ca o adiere: «Mulțumesc». Și acel cuvânt scurt a părut să explodeze în spațiu, umplând aerul cu lumină, căldură și uimire. Tensiunea a dispărut. Oamenii nu și-au putut stăpâni lacrimile și zâmbetele.
Ca și cum o ușă s-ar fi deschis în inima ei. Cristina, pentru prima dată după mult timp, a simțit lumina curgând din interior. Ochii ei străluceau de ușurare.
Acel moment a fost o cotitură.
— Cristina — spuse încet Alexei — știu că ai suferit. Dar nu ești singură. Sunt aici și vreau să te ajut să te regăsești.
Ea l-a privit în ochi. Ceva în interiorul ei s-a reaprins — nesigur, dar viu.
Din memorie au revenit scene ale trecutului: o clasă luminoasă, pensule scufundate în culori, chipuri fericite de copii. A înțeles că vocea nu poate fi ascunsă, pentru că face parte din tine.
Zilele următoare au fost începutul drumului ei spre sine însăși. A reînceput să ia pensulele. Picta tot ceea ce simțea — durere, speranță, iertare.
Cu ajutorul lui Alexei și al unor noi cunoștințe a început din nou să vorbească — prin culori, prin muzică, printr-un zâmbet ușor.
Una dintre primele ei lucrări era o pânză în care o rază de soare străpungea norii întunecați. Acel tablou i-a inspirat pe toți colegii.
Vocea ei era încă timidă, dar în fiecare zi devenea mai sigură. Cristina a înțeles că, uneori, pentru a te regăsi, trebuie să treci printr-o tăcere deplină.
Acum știa că cuvintele, arta și iubirea pot reda viața. Totul a început de la un singur cuvânt — «mulțumesc».
Timpul a trecut. A predat din nou, a creat, a ajutat alți oameni.
Banca a organizat o expoziție cu lucrările ei. Oamenii vedeau în ele forța născută din durere.
Împreună cu Alexei, Cristina a fondat o asociație pentru a ajuta pe cei aflați în situații grele. Pentru că nimeni nu trebuie să se simtă uitat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.