Familia fiului meu m-a lăsat pe marginea drumului — așa că le-am vândut casa fără să clipesc. Totul a început acum șase luni, când fiul meu, Marius, m-a sunat plângând.
— Mamă, suntem în necaz, spunea el cu o voce frântă. Rebeca și-a pierdut locul de muncă și, cu taxele pentru școala copiilor și rata la casă, riscăm să o pierdem.
Eu duceam o viață liniștită în mica mea comunitate de pensionari din Ploiești. La 70 de ani, credeam că mi-am încheiat demult rolul de salvatoare financiară. Dar auzind disperarea în glasul lui Marius, nu am putut să-l refuz.
— De cât aveți nevoie? l-am întrebat.
— Optzeci de mii de dolari ar acoperi restanțele și ne-ar oferi un mic răgaz, a spus el încet. Copiii ar fi devastați dacă ar trebui să ne mutăm din nou.
Nepoții mei, dulcea Emilia, de doisprezece ani, și neastâmpăratul Teodor, de opt ani. Gândul că ar putea pierde casa m-a sfâșiat.
— Nu-ți face griji, dragul mamei, i-am spus. Familia are grijă de familie.
În mai puțin de o săptămână am lichidat o parte consistentă din economiile mele de pensie și am transferat banii. Dar nu eram naivă. De la soțul meu, Dumnezeu să-l odihnească, învățasem să fiu prevăzătoare. Așa că am rugat avocatul să redacteze un contract simplu: cei optzeci de mii erau un împrumut, iar drept garanție, urma să am ipotecă pe casa lor până la rambursare. Marius a părut puțin surprins, dar a semnat fără comentarii.
— Mamă, ești o binecuvântare.
Primele luni au decurs normal. Marius mă suna în fiecare duminică, îmi povestea cum merge căutarea unui loc de muncă pentru Rebeca și ce mai fac copiii. Apoi apelurile au început să se rărească. Când reușeam totuși să vorbim, părea distant. Iar Rebeca, brusc, nu era niciodată disponibilă.
— Totul e bine? l-am întrebat într-o discuție scurtă prin martie.
— Totul e în regulă, mamă, a răspuns el repede. Suntem doar foarte ocupați.
Mă simțeam din ce în ce mai dată la o parte. Când am propus să vin la ziua lui Teodor, în aprilie, Marius a ezitat.
— De fapt, mamă, nu e cel mai potrivit moment. Vin părinții Rebecăi.
A trecut și luna următoare, fără niciun semn de la ei. Când am întrebat de expoziția de artă a Emiliei, a urmat o altă scuză. Începusem să simt că nu mai eram iubită, ci doar ținută la distanță.
Adevărul mi-a ieșit la iveală abia când, spre sfârșitul lui mai, Emilia a răspuns din greșeală la telefonul lui Marius.
— Bunico Ruxandra! a strigat încântată. Mi-e atât de dor de tine! Când vii pe la noi? Tati zice mereu că ești prea ocupată, dar vreau să-ți arăt camera mea. Am vopsit-o mov!
Mi s-a strâns inima. Prea ocupată? Înainte să pot răspunde, l-am auzit pe Marius în fundal.
— Emilia, dă-mi telefonul imediat!
A preluat apelul, respirând sacadat, și a scornit o poveste slabă despre cum copiii încurcă lucrurile, apoi s-a grăbit să închidă invocând o „ședință”. Nu a mai revenit niciodată.
Atunci am decis să fac ceva. Mi-am luat un bilet spre Brașov, pentru o vizită surpriză. Dar când am parcat în fața casei lor, într-o sâmbătă după-amiază, imaginea din fața mea a spulberat toate presupunerile mele bune. Gazonul era perfect tuns, iar în față trona un BMW nou. Aceasta nu era deloc casa unei familii aflate în pragul colapsului financiar.
Șocul adevărat a venit când am sunat la sonerie și am auzit…
..vocea veselă a Emiliei:
— Bunico, ești aici! Ce surpriză minunată!
Fetița a ieșit val-vârtej pe ușă și m-a îmbrățișat strâns. În prag, Marius și Rebeca au apărut uluiți, schimbând priviri vinovate.
— Mamă… nu ne așteptam…, a îngăimat Marius.
— Observ, am spus rece, privind în jur. Se pare că vă descurcați mult mai bine decât mi-ați spus.
Marius a încercat să explice, dar eu am ridicat mâna oprindu-l.
— Nu e nevoie să te justifici. Avocatul meu va lua legătura cu voi. Casa aceasta va fi vândută. Ați semnat un contract, îți amintești?
Au rămas fără replică. În următoarele săptămâni, totul s-a derulat rapid: casa a fost scoasă la vânzare și adjudecată la un preț excelent. Mi-am recuperat investiția și am mutat restul banilor într-un cont pentru educația Emiliei și a lui Teodor, în așa fel încât părinții lor să nu poată atinge acei bani.
Surprinzător, după ce praful s-a așezat, relația noastră s-a vindecat încet. Marius a înțeles că nu banii mei îl definesc ca tată sau soț, iar Rebeca și-a cerut scuze sincer.
Astăzi, îmi petrec zilele liniștite la Ploiești, dar în fiecare vacanță, Emilia și Teodor vin la mine. Ne plimbăm prin parc, gătim prăjituri și râdem mult. Chiar și Marius vine des, iar familia noastră, deși trecută prin multe, a învățat să fie mai unită și sinceră.
Uneori, trebuie să iei decizii dure pentru a salva ceea ce contează cu adevărat: dragostea și respectul dintre cei dragi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”