Ploaia bătea necontenit pe acoperișul lucios din sticlă al vilei aflate la marginea Clujului, ascunsă printre coline. Înăuntru, Enric Vasile stătea rezemat de șemineu, sorbind dintr-o ceașcă de cafea neagră și privindu-și gânditor flăcările. Era obișnuit cu liniștea – îl urmărea chiar și într-o casă atât de luxoasă. Succesul îi adusese bani, dar nu și pace.
Un ciocănit sec răsună pe coridor. Enric încruntă sprâncenele. Nu aștepta pe nimeni. Personalul era liber, iar vizitele erau rare. Lăsă ceașca jos și se apropie de ușa de la intrare, deschizând-o hotărât. În fața lui se afla o femeie, leoarcă de ploaie, cu o fetiță de cel mult doi ani în brațe. Hainele îi erau ponosite, iar ochii purtau urmele oboselii. Fetița se strângea la pieptul mamei, tăcută și curioasă.
– Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule – spuse femeia cu voce tremurândă – dar… nu am mâncat de două zile. Voi curăța casa dumneavoastră, în schimbul unei porții de mâncare pentru mine și pentru fiica mea.
Enric rămase nemișcat. Inima i se opri – nu din milă, ci din șoc.
– Clara? – șopti el.
Femeia ridică privirea, nevenindu-i să creadă. – Enric?
Timpul păru că se întoarce înapoi.
Cu șapte ani în urmă, ea dispăruse fără niciun semn. Fără avertismente. Fără un adio. Pur și simplu se evaporase din viața lui.
Enric făcu un pas înapoi, amețit. Ultima oară când o văzuse pe Clara, purta o rochie roșie de vară, era desculță în grădina lui și râdea ca și cum nimic nu i-ar fi putut răni. Și acum… iat-o, în zdrențe.
Pieptul i se strânse. – Unde ai fost?
– Nu am venit pentru o împăcare – spuse ea, cu vocea frântă – am vrut doar puțină mâncare. Plec imediat după aceea.
El privi spre fetiță: bucle blonde, ochi albaștri. Aceiași ochi ca ai mamei.
Vocea i se tulbură: – Este… a mea?
Clara nu răspunse. Își întoarse privirea.
– Intră, – spuse Enric.
În salonul vilei, o căldură plăcută îi învălui. Clara stătea stingheră pe marmura lucioasă, picurând apă, în timp ce Enric făcea semn bucătăresei să aducă mâncare.
– Mai ai personal? – întrebă ea încet.
– Da. Am totul – răspunse el, abia ascunzându-și nervozitatea – în afară de răspunsuri.
Fetița întinse mâna spre un bol cu căpșuni de pe masă și, timid, murmură: – Mulțumesc.
El zâmbi ușor. – Cum o cheamă?
– Sofia – șopti Clara.
Numele acesta îl lovi ca un pumn în stomac. Sofia era numele pe care îl aleseseră pentru fiica pe care și-o doreau împreună, atunci când totul mergea bine, înainte să se prăbușească totul.
Enric se așeză încet. – Spune-mi. De ce ai plecat?
Clara ezită, apoi se așeză în fața lui, ținând-o pe micuță în brațe cu blândețe.
– Am aflat că sunt însărcinată în aceeași săptămână în care firma ta a intrat la bursă – spuse ea – tu munceai douăzeci de ore pe zi, dormeai foarte puțin. Nu am vrut să te împovărez.
– Asta era o decizie care îmi aparținea mie, – izbucni Enric.
– Știu, – șopti ea, ștergându-și o lacrimă. – Dar apoi… am aflat că am cancer.
Inima lui Enric se strânse.
– Era în stadiul doi. Medicii nu știau dacă voi supraviețui. Nu am vrut să te pun să alegi între compania ta și o logodnică bolnavă. Am plecat. Am născut singură. Am făcut tratament singură. Și am reușit.
El rămase fără cuvinte. Furie și durere îi fierbeau în suflet.
– Nu te-ai încrezut în mine suficient ca să mă lași să te ajut? – întrebă în cele din urmă.
Ochii Clarei se umplură de lacrimi. – Nu aveam încredere nici măcar în mine că voi supraviețui.
Sofia îi trase de mânecă. – Mami, mi-e somn.
Enric se aplecă în fața ei. – Ai vrea să dormi într-un pat cald?
Fetița dădu din cap afirmativ.
Se întoarse către Clara. – În seara asta nu pleci nicăieri. O să pregătesc camera de oaspeți.
– Nu pot rămâne aici, – spuse ea grăbit.
– Poți. Și vei rămâne, – replică el hotărât. – Nu ești oricine. Ești mama fiicei mele.
– Deci crezi că e a ta?
– Nu am nevoie de un test. Se vede. E a mea.
În noaptea aceea, după ce o culcară pe Sofia la etaj, Enric ieși pe balcon, privind cerul brăzdat de fulgere. Clara îl urmă, înfășurată într-un halat împrumutat.
– Nu am vrut să-ți distrug viața, – spuse ea.
– Nu ai făcut-o, – răspunse el. – Doar te-ai șters din ea.
Un moment de tăcere densă căzu între ei.
– Nu am venit să cer nimic altceva, – continuă Clara. – Eram doar disperată.
– Ai fost singura femeie pe care am iubit-o vreodată. Și ai plecat fără să mă lași să lupt pentru tine, – spuse el.
Lacrimile îi brăzdară obrajii.
– Încă te iubesc, – șopti ea. – Chiar dacă mă urăști.
El nu răspunse imediat. Privi spre fereastra din spatele căreia Sofia dormea, în siguranță și la căldură. Apoi, în cele din urmă, spuse: – Rămâi. Cel puțin până aflăm ce ne așteaptă… 
Continuarea în primul comentariu