Nu mai putea respira. Inima îi bătea nebunește, iar mâinile îi tremurau pe tastatura veche, zgâriată, a telefonului pe care îl ținea în palmă. Fiica lui, Ana, dormea într-o cameră alăturată, fără să știe că tatăl ei se prăbușea în bezna fricii.
A privit din nou mesajul. Literele nu dispăruseră, nu era o iluzie. „Iubirea mea, sunt încă aici. Nu-i lăsa să te păcălească.”
Să-l păcălească? Cine? Și mai ales… de ce?
Înghiți în sec și, cu un curaj pe care nu și-l recunoștea, scrise tremurat: „Cine ești?”
Nu a apucat să lase telefonul pe masă, că un nou mesaj a sosit. „Tu știi cine sunt. De ce m-ai închis în întuneric?”
Un val de frig îi străbătu tot corpul. Își aminti cum, în copilărie, bunica lui îi spunea povești despre sufletele care nu-și găseau liniștea. La țară, oamenii credeau că mortul trebuie vegheat cu lumânări și rugăciuni, altfel se poate întoarce supărat. El încercase să facă totul ca la carte, dar oare scăpase ceva?
Într-o clipă de panică, se ridică și aprinse toate lumânările pe care le avea în casă. Flăcările dansau, luminând umbre stranii pe pereți. Se simțea ca într-un ritual vechi, unul care nu se mai practica decât prin sate uitate de lume.
Telefonul vibra din nou. „Nu ești singur.”
Îi veni să strige, dar își mușcă buzele. Nu voia să-și trezească fata. Ana era prea mică să poarte o asemenea povară. El trebuia să fie scutul.
Își aminti atunci un lucru. La înmormântare, chiar înainte de a sigila sicriul, se aplecase asupra soției și îi șoptise: „Te iubesc. Nu te voi uita niciodată.” În acel moment, telefonul îi alunecase din buzunar. Dar era doar un obiect. Cum putea obiectul să transmită asemenea mesaje?
O voce lăuntrică îi spuse că nu e întâmplare. Și, deși tremura, se hotărî să răspundă din nou: „Dacă ești tu, dă-mi o dovadă.”
Cuvintele abia plecaseră când un zgomot sec se auzi din camera Anei. Fata se ridicase în șezut, cu ochii întredeschiși, și murmură: „Tati, mami e aici…”
Îl trecu un fior ca de gheață. Se repezi spre fiică și o strânse în brațe. „Ai visat, iubita mea. Doar ai visat.” Dar inima îi spunea altceva.
În aceeași clipă, un alt mesaj apăru: „Ai grijă de ea. Eu nu mai pot.”
De data aceasta, lacrimile izbucniră. Nu mai era frică, ci un amestec de durere și dor. Simțea că soția lui, dincolo de tot ce știa despre viață și moarte, încerca să le lase un semn.
Se așeză din nou la masa mică din bucătărie. În liniștea nopții, flăcările lumânărilor păreau că îl înconjoară într-un cerc protector. Ridică privirea și șopti: „Promit că voi avea grijă de ea. Promit.”
Și atunci, telefonul vibra pentru ultima dată: „Acum pot pleca liniștită.”
Ecranul se stinse, iar semnalul dispăru complet. Încercă să-l repornească, dar nu mai funcționa. Parcă sufletul care îl animase se stinsese odată cu acel mesaj.
Dimineața, când zorile aduseră primele raze de lumină, casa părea alta. Nu mai era rece, ci caldă, ca și cum o prezență blândă rămăsese să-i vegheze.
În duminica următoare, tatăl și fiica au mers împreună la biserică. Acolo, în liniștea altarului, aprinseră o lumânare mare pentru sufletul ei. Preotul le spuse: „Lumina rugăciunii ajunge dincolo de ce vedem noi.”
Și pentru prima dată după tragedie, bărbatul zâmbi. Știa că mesajele nu fuseseră un blestem, ci un dar. Ultima legătură dintre două suflete care se iubiseră cu adevărat.
De atunci, în fiecare seară, înainte să stingă lumina, aprindea o lumânare la fereastră. Nu de teamă, ci din dragoste. O tradiție simplă, românească, prin care simțea că păstrează legătura cu ea.
Pentru că uneori, chiar și moartea trebuie să se plece în fața iubirii.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.