**La absolvirea fiului meu, o tânără s-a apropiat, mi-a pus un bebeluș în brațe și a spus: „Acum e al tău.” Mi s-a oprit inima. Cuvintele care au urmat mi-au devastat lumea, iar acum trebuie să-i spun fiului meu un adevăr care i-ar putea schimba viața pentru totdeauna.**
Stăteam în al doilea rând al auditorului, ținând strâns programul ceremoniei și încercând să-mi stăpânesc emoțiile.
Fiul meu, Mihai, absolvea facultatea cu magna cum laude. Patru ani de efort constant, sesiuni de învățat până noaptea târziu și stagii neplătite își dăduseră, în sfârșit, roadele. Reușise!
M-am uitat în jur, dar eram singură, înconjurată de necunoscuți.
Soțul meu murise de trei ani, dar momente ca acesta făceau durerea să pară proaspătă, ca și cum abia se întâmplase.
„Ai fi fost atât de mândru de el, Toma”, mi-am spus în gând.
Ceremonia a continuat cu fast, discursuri pline de speranță și vorbe frumoase despre viitoruri strălucite și potențial infinit.
Ascultam pe jumătate, așteptând nerăbdătoare să-i vină rândul lui Mihai. Atunci mi-a atras privirea ceva ciudat: o persoană singuratică stătea lângă cortină, pe jumătate în umbră, cu o siluetă parcă deformată.
A făcut un pas înainte, ieșind din întuneric.
Era o tânără, probabil de vreo douăzeci și ceva de ani. Părea ciudată la început, pentru că ținea strâns la piept o păturică albastră frumoasă.
Pachetul s-a mișcat ușor și am realizat că ținea în brațe… un bebeluș?
Poate venise cu un frate sau o verișoară mai mică la ceremonie.
Dar când am privit-o mai atent, ceva în comportamentul ei m-a neliniștit. Era palidă, aproape bolnăvicioasă, și stătea nemișcată ca o statuie.
Am crezut că era emoționată pentru cineva apropiat, dar apoi și-a întors atenția spre mine.
Buzele i s-au desfăcut ușor, iar ochii i s-au mărit. Nu o văzusem niciodată până atunci, dar ea mă recunoștea.
Ai avut vreodată senzația că timpul încetinește și că urmează un moment care îți va schimba viața? Așa m-am simțit.
A început să meargă spre mine.
Se mișca încet, cu grijă, fără să-și ia ochii de la mine.
M-am ridicat instinctiv, încercând să înțeleg. Poate mă confundase cu altcineva? Dar nu s-a oprit.
S-a oprit în fața mea, s-a uitat la bebelușul din brațele ei, apoi mi l-a întins.
Fără „bună ziua”, fără nicio introducere — doar greutatea unui bebeluș în brațele mele.
Trecuseră ani de când nu mai ținusem un copil în brațe, dar l-am luat instinctiv, apropiindu-l de piept și uitându-mă la chipul său adormit.
Apoi, fata s-a aplecat și mi-a șoptit:
— Acum e al tău.
— Cum? am întrebat, privind când la ea, când la băiețel. Cred că ai greșit…
A dat din cap în semn că nu, iar cuvintele mi s-au oprit în gât. Ochii i se umpluseră de lacrimi, iar expresia ei, care înainte era rigidă și rece, era acum plină de tristețe.
— Nu mai pot, a murmurat, ca și cum ținuse totul în ea de luni întregi. Merită mai mult. Ești bunica lui și nu știu pe cine altcineva aș putea avea încredere să-l îngrijească.
M-am uitat la băiețel, avea vreo patru luni, genele i se mișcau ușor pe obraji în timp ce dormea. Acest copil era nepotul meu?
Simțeam că mi se înmoaie genunchii.
Auditoriul devenise brusc prea fierbinte, prea zgomotos. L-am strâns mai tare, de teamă că l-aș putea scăpa sau că m-aș putea prăbuși eu însămi.
Privirea fetei s-a mutat spre scenă, acolo unde Mihai urma să urce să-și ia diploma. Nu avea nicio idee că viața lui era pe cale să se răstoarne complet.
— Mihai n-a știut niciodată, a spus ea cu rușine în glas. Am fost împreună scurt anul trecut. A pus capăt relației și eu… nu i-am spus. N-am vrut să-i distrug viitorul.
Nu te poate pregăti nimeni pentru un astfel de moment. Nimeni.
Mintea îți fuge în toate direcțiile, în timp ce inima pare că se oprește.
— Dar ai venit, am zis cu greu.
A dat din cap. — M-am răzgândit. Era cât pe ce să plec din oraș fără să spun nimic, dar seamănă din ce în ce mai mult cu el… în fiecare zi. Și eu…
S-a uitat la bebeluș cu ochii plini de iubire, tristețe și, parcă, disperare.
— Merită să-și cunoască familia, a adăugat. Nu mai pot să-i ascund adevărul lui Mihai. Nici ție. Și nu mai pot singură.
Tonul rugător din vocea ei aproape că mi-a frânt inima. Vorbea cu acea disperare care vine doar după luni întregi de tăcere, după decizii imposibile, fără soluții bune.
— Nu-l abandonez, a spus brusc, de parcă îmi citise gândurile. Dar am nevoie de ajutor. Am nevoie de tine.
M-am uitat din nou la puful de păr castaniu, la gurița delicată și la pleoapele care tremurau ușor.
Avea ochii lui Mihai. Nu puteam nega: aceiași ochi adânci, cu gene lungi, care mă cuceriseră când Mihai era mic.
N-am cerut dovezi, nu m-am retras. Doar am întrebat:
— Cum îl cheamă?
— Toma, a spus ea. Apoi, mai încet: Tomiță.
Și în acel moment, inima mi s-a deschis larg.
Era numele soțului meu, spus ca o rugăciune. Coincidența părea prea dureroasă, prea perfectă, prea mult ca o intervenție a destinului pe care n-o puteam înțelege.
— Ana, a spus ea, cu ochii în pământ, în timp ce-și ștergea lacrimile. Vocea i s-a înmuiat.
— Spune-i lui Mihai când consideri că e momentul potrivit. Și asigură-l că nu am făcut asta ca să-l prind într-o capcană. Am făcut-o pentru a supraviețui. Ca într-o zi, să pot fi mama pe care Tomiță o merită.
A întins mâna, a zâmbit trist privind la băiețel, apoi s-a întors.
Nici n-am apucat să-i răspund. Dispăruse în mulțimea de oameni și blitzuri, ca și cum nici n-ar fi existat.
M-am întors spre scenă chiar când s-a strigat numele fiului meu.
L-am văzut căutând cu privirea prin sală, zâmbind și făcând cu mâna, dar expresia i s-a schimbat când a observat bebelușul în brațele mele.
Ar fi trebuit să-i vezi fața. În mai puțin de două secunde, bucuria pură s-a transformat într-o confuzie totală.
După ceremonie, a venit direct spre mine.
— Mamă? Vocea lui era joasă, tensionată. Al cui e copilul?
— Hai să ne așezăm puțin.
Am găsit o bancă sub niște plopi, în timp ce agitația sărbătorii se estompa. Bebelușul s-a mișcat ușor. Mihai s-a așezat, clipind des, în timp ce i-am povestit, pe scurt, ce s-a întâmplat.
— Copilul ăsta… e al meu? a șoptit.
— Da.
Cuvântul plutea în aer ca un tunet.
— Dar… cine, cum? A fost Ana?
Am dat din cap.
S-a aplecat, cu mâinile pe față.
— Ne-am apropiat anul trecut, dar nu mi-a spus nimic. Am rupt legătura ca să mă concentrez pe examene, iar ea… a dispărut.
Am vorbit blând: — I-a fost frică.
Am rămas în tăcere, amândoi, uimiți, în timp ce Tomiță s-a întins, a căscat și a deschis ochii — ochii lui Mihai.
Mihai s-a uitat la el.
— Nu știu ce să fac, a murmurat, privind copilul. Am 22 de ani și nici măcar n-am un job stabil. Cum aș putea să am grijă de un copil?
Am întins mâna și i-am pus-o ușor pe braț.
— Nu trebuie să te descurci singur, Mihai, i-am spus. Niciodată nu va trebui să faci asta singur.
Mihai a întins mâna și a atins bebelușul. Tomiță a gângurit și și-a înfășurat mânuța în jurul degetului lui Mihai.
Atunci s-a schimbat totul. Mihai a zâmbit ușor, tandru, și am văzut cum acceptarea temătoare s-a transformat într-o iubire profundă, protectoare, de părinte.
— Vreau să vorbesc cu ea, a spus în cele din urmă. Să… nu știu, să găsim o cale.
— Cred că și ea își dorește asta.
În seara aceea, am mers împreună acasă.
Am pregătit un biberon în timp ce Mihai legăna copilul. Nu a spus mare lucru, dar nici nu l-a lăsat din brațe.
Zilele ce-au urmat au fost delicate și ciudate.
Mihai s-a întâlnit cu Ana la o cafenea. Eu n-am mers, dar mi-a povestit după: cum au plâns, apoi au vorbit și au început să caute o soluție împreună.
Dar asta nu e o poveste cu răspunsuri simple. E o poveste despre curaj, despre alegeri grele, despre a rămâne aproape.
Eu sunt principalul îngrijitor al lui Tomiță, dar Mihai și Ana sunt părinții lui, împreună.
Mihai are acum un job de început în domeniul lui și e hotărât să urce treptat, iar Ana s-a întors la facultate să-și termine studiile.
Uneori gătesc împreună, alteori dorm la noi ca să împartă îngrijirea de noapte.
Au ales să fie acolo pentru copilul lor și unul pentru celălalt, în fiecare clipă.
Uneori îi privesc pe Mihai și pe Ana cu Tomiță și mă gândesc la acea zi, la curajul Anei, la încrederea pe care mi-a oferit-o în cel mai greu moment al ei și la cât de departe am ajuns de atunci.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.