Am pășit în baie, cu respirația tăiată, fără să știu la ce să mă aștept. Sam stătea în cadă, cu apă caldă până la burtă, jucându-se cu o barcă mică de plastic. Nu părea speriat. Nu părea rănit. Dar soțul meu era palid ca varul, cu mâna întinsă, arătând spre spatele copilului.
M-am aplecat și atunci am văzut. Pe pielea lui Sam, sub un strat subțire de spumă, era o cicatrice mare, adâncă, în formă de semilună. Nu era o simplă zgârietură din joacă — era un semn vechi, dar perfect conturat, ca și cum cineva i-ar fi apăsat cândva fierul încins pe piele.
— Doamne, am șoptit. Ce s-a întâmplat?
Soțul meu și-a trecut mâna prin păr, tremurând. — Recunoști?
M-am uitat mai atent. Inima mi-a sărit o bătaie. Cicatricea aceea… era identică cu una pe care o văzusem cu ani în urmă, pe spatele fratelui meu mai mic. Fratele pe care îl pierdusem într-un incendiu tragic, când era doar un copil.
O amintire veche, îngropată, a izbucnit în mintea mea: mirosul de fum, țipetele, și o mână mică întinsă spre mine, cu exact acel semn pe piele.
— Nu… nu se poate, am murmurat.
Soțul meu s-a ridicat brusc. — Trebuie să sunăm la agenție. Ceva nu e în regulă.
Dar eu nu m-am putut desprinde de lângă Sam. El mă privea cu ochii lui albaștri, inocenți, fără să știe ce furtună se abate asupra noastră.
— Cine ți-a făcut asta, puiule? am întrebat încet.
Sam a dat din umeri. — Nu știu… mama spunea că a fost un accident.
M-am uitat la soțul meu. În ochii lui era frică, dar și ceva ce nu-i mai văzusem niciodată: neîncredere totală în lumea din jur.
În zilele următoare, am început să întrebăm discret. Am aflat că dosarul lui Sam era incomplet. Unele pagini lipseau. Orfelinatul spunea că fusese găsit pe marginea drumului, dar vecinii de acolo povesteau altceva: că fusese luat în grabă dintr-o casă cu flăcări, cu ani în urmă.
Într-o seară, am stat singură în bucătărie, cu lumina stinsă, privind prin fereastră. Afară ningea liniștit, dar în sufletul meu se adunase o furtună. Dacă Sam era cu adevărat legat de familia mea printr-un trecut pe care îl crezusem pierdut? Dacă soarta îl adusese înapoi, sub un alt nume, pentru a repara ce fusese rupt?
În cultura noastră, bătrânii spun că sufletele care au o legătură puternică se vor regăsi mereu, oricât ar încerca viața să le despartă. Poate că Sam nu era doar un copil adoptat. Poate era o parte din mine, pierdută și regăsită.
Câteva zile mai târziu, l-am dus pe Sam la bunica mea, singura care mai putea confirma bănuiala mea. Ea l-a privit îndelung, apoi a cerut să îi vadă spatele. Când a văzut cicatricea, lacrimile i-au curs pe obraji.
— E semnul… a șoptit. Semnul lui Mihai.
Soțul meu a rămas fără cuvinte. Eu am simțit cum tot aerul din cameră se schimbă. Nu era doar o coincidență.
Din acea zi, gândul de a-l „da înapoi” a dispărut pentru totdeauna. În schimb, ne-am promis că vom afla adevărul, oricât de dureros ar fi.
Poate nu aveam toate răspunsurile, dar știam un lucru: băiatul acela cu ochi de cer și semn de foc pe piele era acum copilul nostru. Și nimeni, niciodată, nu avea să ni-l mai ia.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.