Vocea lui era joasă, mieros de amabilă. O voce de bărbat care știe exact ce spune. Am rămas nemișcată, ascunsă în spatele unei perdele de iederă de la poarta lui.
„Stai liniștită, iubito”, spunea. „Încă o săptămână și totul va fi rezolvat. Fata e nebună după mine. După nuntă, îi pun numele pe acte, apoi facem transferul și totul e al meu.”
M-am sprijinit de gard ca să nu cad. Mâinile îmi tremurau, iar gândurile îmi fugeau haotic. Nu voiam să cred ce auzisem. Dar era clar. Bărbatul ăla nu o iubea. O folosea.
Am fugit de acolo cu inima în gât. Nu știam ce să fac. Dacă îi spuneam fiicei mele, nu m-ar fi crezut. Era orbită de iubire sau, mai bine zis, de iluzia iubirii. Dar nu puteam sta deoparte.
În noaptea aceea n-am închis un ochi. Mi-am adus aminte de toate vorbele mamei mele, Dumnezeu s-o odihnească: „Când copilul nu ascultă de bunăvoie, trebuie să-l ferești tu cu de-a sila de prăpastie.”
A doua zi, m-am dus la preotul din sat. Îl cunoșteam de când eram copilă. Un om blând, dar hotărât. I-am povestit tot, iar el mi-a spus cu o voce gravă:
„Asta e înșelăciune, fiică. Fata ta trebuie salvată, cu orice preț. Dar nu prin ceartă. Trebuie să-i arăți adevărul cu ochii ei.”
Și așa am făcut. Am vorbit cu un nepot de-al meu care lucra în domeniul IT și l-am rugat să mă ajute să înregistrez conversația. Nu a fost ușor, dar într-un final, am avut dovada. Tot ce spusese acel bărbat bătrân am înregistrat pe telefon.
Ziua nunții a venit. Satul forfotea de lume. Flori, muzică, baloane, fotografi și rude curioase. Fiica mea era o prințesă într-o rochie albă. Frumoasă, tânără, nevinovată. Mi-a dat un zâmbet timid, dar nu mi-a vorbit. Încă era supărată pe mine.
În biserică, chiar înainte ca preotul să întrebe dacă cineva se împotrivește, m-am ridicat. Lumea s-a întors spre mine. Am simțit cum toate privirile mă ard, dar nu mi-a păsat.
„Părinte, mă opun. Și am dovada că acest om o minte.”
Am pornit înregistrarea. Vocea lui s-a auzit clar în boxe. Un freamăt a trecut prin toți. Fiica mea s-a întors spre el cu lacrimi în ochi. Iar el… a fugit. Pur și simplu a ieșit din biserică și a dispărut.
După câteva minute de tăcere apăsătoare, fiica mea s-a prăbușit în brațele mele și a început să plângă. Am ținut-o strâns. Nu i-am spus „Ți-am zis eu”. I-am spus doar: „Te iubesc. N-ai fost singură niciodată.”
Astăzi, fiica mea e bine. A învățat din greșeală, dar n-a fost nevoie să o plătească cu un destin ruinat. Și, în fiecare vineri, bem ceai împreună și râdem. Nu de trecut, ci de cât de mult am câștigat că am avut curajul să ne luptăm pentru ce era corect.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.