Când mama s-a îmbolnăvit, sora mea s-a transformat brusc în imaginea unei fiice devotate.
S-a mutat la ea și m-a îndepărtat, insistând că are totul sub control. Dar eu o cunoșteam pe sora mea — intențiile ei nu au fost niciodată complet sincere. Nu puteam face mare lucru ca să o opresc atunci, dar totul s-a schimbat în ziua în care medicul mi-a înmânat ultima scrisoare a mamei.
Niciodată nu am înțeles cum doi copii crescuți în aceeași casă pot deveni atât de diferiți — cel puțin până când eu și Samera am ajuns adulte. Mama ne-a crescut singură și, cu cât înaintam în vârstă, cu atât înțelegeam mai mult cât de greu i-a fost. Îmi amintesc și acum apartamentul minuscul în care locuiam când eram mică. Iernile erau îngrozitor de reci, iar vântul fluiera printre crăpăturile ferestrelor. Mama lucra în două locuri ca să ne țină acoperiți, dar era o luptă constantă. De multe ori nu aveam destulă mâncare.
Niciodată nu voi uita serile în care vecina noastră, doamna Jenkinson, venea cu mâncare. Ne oferea un zâmbet cald în timp ce ne întindea o oală aburindă de supă sau o farfurie cu paste. Pe atunci nu înțelegeam pe deplin cât de mult conta acel gest. Știam doar că nu voi merge la culcare flămândă. Dar observam mereu că mama nu mânca cu noi. Stătea tăcută, prefăcându-se că nu-i e foame. Dar știam că nu era așa — voia doar să ne ajungă nouă.
Mama ne dădea totul.
În cele din urmă, lucrurile au început să se îmbunătățească. A obținut o slujbă mai bună și, treptat, am ieșit din sărăcie. A reușit chiar să strângă bani suficienți pentru a ne muta într-o casă mai bună. Cu timpul, atât eu, cât și Samera, am intrat la facultate.
Dar Samera nu-și amintea anii grei așa cum mi-i aminteam eu — era prea mică pentru a înțelege prin ce a trecut mama. Poate de aceea a devenit cine e: răsfățată și nepăsătoare. Chiar și după ce a absolvit, nu voia să-și caute un loc de muncă. Cerea bani de la mama în mod constant și îi cheltuia de parcă nu s-ar termina niciodată.
Totul s-a schimbat într-o zi, când mama m-a sunat și mi-a spus că trebuie să vorbim.
— „Da, da, vreau doar să vorbim puțin”, mi-a spus mama.
Cuvintele ei îmi răsunau în minte în timp ce mergeam spre ea după serviciu. Era ceva în neregulă — mama nu mă suna niciodată așa. Când am ajuns, ușa era deja deschisă, așa că am intrat.
— „Mamă?”
— „Sunt în bucătărie, draga mea”, a răspuns ea.
Am intrat și am văzut-o stând la masă cu o ceașcă de ceai. Mâinile îi erau așezate pe masă, dar păreau obosite. Ochii ei, de obicei luminoși, păreau stinși.
— „Ce s-a întâmplat? Despre ce vrei să vorbim?”, am întrebat așezându-mă.
Mama a oftat adânc.
— „Am fost la medic azi. Din păcate, am primit vești proaste.”
— „Ce s-a întâmplat?”
— „E vorba de inimă”, a spus încet mama. „Mi-au mai dat un an, în cel mai bun caz.”
Cuvintele m-au lovit ca un trăsnet.
— „Nu se poate face nimic? Plătesc oricât, spune-mi doar!”
— „Un an e maximumul cu tratament. Fără el, poate nici două luni nu mai am”, a spus ea.
— „Nu… Nu se poate…” am șoptit, cu lacrimile în ochi.
— „Dar este adevărul”, a răspuns mama. „Se pare că tot stresul și munca și-au spus cuvântul.”
Am îmbrățișat-o strâns.
— „O să trecem prin asta împreună, mamă. Eu voi fi aici.”
— „Știu”, a spus ea în șoaptă. „Dar deocamdată nu-i spune nimic Samerei.”
— „De ce? Ea o să-ți ceară bani chiar când ai nevoie de tratament”, am zis eu.
— „Acum trăiește pe banii noului ei iubit, așa că suntem în siguranță o vreme.”
— „E greșit.”
— „Îi voi spune când va fi momentul potrivit”, a zis mama.
O lună mai târziu, mama i-a spus și Samerei.
Samera a venit direct la mine acasă, fără să bată la ușă, și s-a trântit pe canapea.
— „Nu vreau să o mai vizitezi pe mama”, a spus ea.
— „Ești nebună? Mama e bolnavă. Bineînțeles că o voi vizita. Cineva trebuie să o ajute.”
— „Știu de ce te porți atât de frumos. Ca să primești toată moștenirea. Dar nu o să se întâmple.”
— „Serios? Nu-mi pasă de bani. Vreau doar să o ajut. Sau crezi că toți sunt ca tine?”
Samera a dat ochii peste cap.
— „Mama m-a iubit mereu mai mult. Îmi dădea mai mulți bani. Așa că, dacă tot încerci să obții ceva după moartea ei…”
— „E ridicol. Eu voi continua să o vizitez.”
— „Nu te mai obosi. Mă mut la mama și o îngrijesc eu.”
— „Tu? De când ai devenit tu brusc altruistă? N-ai avut grijă de nimeni niciodată.”
— „Nu e adevărat. Mereu mi-a păsat de mama. Acum are nevoie de mine. Așa că nici nu încerca să te apropii. N-o să te las.”
A luat geanta și a plecat fără să mai spună nimic.
Așa a și fost. Samera inventa mereu scuze să nu mă lase să o văd pe mama. Așa că i-am scris mamei și am rugat-o să-mi spună când Samera pleacă de acasă.
Într-o zi, mama mi-a trimis mesaj că Samera e la mall. Am trecut repede prin magazinul alimentar și m-am dus la mama.
Era pe canapea, uitându-se la televizor. Era epuizată, dar ochii i s-au luminat când m-a văzut.
— „Cum te simți?”
— „Mergem înainte”, a spus ea cu un zâmbet slab.
— „Ți-am adus niște cumpărături. Ceaiul tău preferat și fructe proaspete.”
— „Mulțumesc, draga mea.” Apoi, fața i s-a întunecat.
— „De ce nu mai vii să mă vezi?”
— „Cum adică?!”
— „Samera a spus că nu vrei, că sunt o povară.”
Nu-mi venea să cred ce aud. I-am explicat totul.
— „Înțeleg”, a spus mama. „Samera totuși mă ajută. Gătește, curăță, îmi aduce medicamentele…”
— „Sigur că da”, am mormăit eu.
— „Ai bani suficienți?”
— „Deocamdată, dar Samera cheltuie mult. Mi-e teamă că nu-mi va ajunge pentru medicamente.”
— „Nu-ți face griji. Vorbesc eu cu medicul.”
Am stat cu ea până când a adormit. Apoi m-am dus direct la spital.
Am intrat în cabinetul doctorului Miller.
— „Sunt fiica Martei…”
— „Trebuie să fiți Nicole. A vorbit mult despre dumneavoastră.”
I-am spus că vreau ca toate facturile să-mi fie trimise mie.
— „Credeam că Samera plătește…”
— „Cu banii mamei. Și cheltuie mult. Nu vreau ca mama să se îngrijoreze.”
— „În regulă. Așa vom face.”
Când au început să vină facturile, am rămas șocată. Erau uriașe. Nu înțelegeam cum mama le plătise până atunci, mai ales cu Samera risipind bani în stânga și-n dreapta.
Mama s-a înrăutățit. A fost internată. Și acolo, în sfârșit, am putut să o vizitez fără ca Samera să-mi stea în cale.
Seară de seară stăteam lângă patul ei. O țineam de mână. O ajutam să adoarmă.
Samera mă privea cu iritare. Se mutase practic în spital, încercând să acapareze atenția mamei.
Într-o seară, m-a tras deoparte.
— „Mama rămâne fără bani. Nu știu cât va mai rezista.”
— „Plătesc eu tot. Cum să nu mai aibă bani?”
— „Mai sunt și alte cheltuieli. Și eu trebuie să trăiesc…”
— „Exact aici e problema. Cheltui totul pe tine. Nu te voi susține.”
Am plecat.
Câteva zile mai târziu, telefonul a sunat. Mama… nu mai era.
Am alergat la spital cu inima zdrobită. Când am ajuns, Samera și avocatul ei erau deja acolo.
— „Pentru că eu am îngrijit-o, toată moștenirea îmi revine mie.”
Avocatul mi-a înmânat un testament.
— „Tocmai a murit și tu vorbești de bani?!” am strigat eu.
— „Nu vreau conflicte mai târziu”, a zis ea rece.
Am plecat imediat, direct la doctorul Miller.
— „Îmi pare rău. Mama dumneavoastră v-a iubit mai mult decât orice.”
— „Mulțumesc.”
— „Mi-a lăsat ceva pentru dumneavoastră.”
A scos un plic. Pe el scria, cu scrisul mamei: „Pentru fiica mea adevărată.”
Am ieșit și m-am așezat pe un scaun. Cu mâinile tremurânde, l-am deschis.
Era un alt testament. Mai nou decât cel arătat de Samera. Valabil legal. Mama îmi lăsase totul mie. Era inclusiv un cont bancar despre care nu știam. Suma era uriașă.
La testament era atașată o notiță:
„Ți-am spus că înțeleg tot. Văd diferența dintre afecțiune și interes. Îți las totul ție, Nicole. Sper să păstrezi bunătatea și omenia în inima ta. Te iubesc. Mama.”
Am izbucnit în plâns.
Chiar și după moarte, mama m-a protejat. M-a văzut cu adevărat.
Nu știu ce îmi rezervă viitorul, dar știu că voi onora memoria ei. Voi trăi așa cum a trăit ea — cu dragoste, bunătate și putere.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.