Unul dintre băieții mei s-a simțit rău, așa că am hotărât să-i duc pe amândoi să le fac niște analize. Nu era nimic serios, dar am vrut să fiu precaut. Câteva zile mai târziu, m-am dus să ridic rezultatele, fără să bănuiesc ce avea să urmeze. Doctorul m-a privit direct în ochi și, cu o voce calmă, mi-a spus:
— De cât timp i-ați adoptat pe băieți?
La început am izbucnit în râs, convins că e o greșeală.
— Adoptați? Nici nu poate fi vorba! Soția mea nu mi-ar ascunde așa ceva.
Dar atunci el mi-a întins o hârtie și a continuat:
— Îmi pare rău, dar rezultatele testului ADN sunt clare… nu sunteți tatăl lor biologic.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Inima îmi bătea haotic, iar capul parcă îmi vuia. Credeam că asta e cea mai cumplită veste pe care aș putea să o aud. Dar medicul a adăugat ceva care m-a străpuns și mai adânc:
— Acești copii nu sunt fiii dumneavoastră… ci frații dumneavoastră vitregi.
Cu greu am reușit să ajung acasă. Mâinile îmi tremurau pe volan, iar gândurile se loveau unele de altele fără noimă. Când am deschis ușa, am rostit cu o voce stinsă întrebarea pe care nu aș fi crezut vreodată că o voi pune:
— Emilia… ai avut o relație cu tatăl meu?
Emilia a încremenit. Lacrimile i-au umplut ochii și s-au prelins pe obraji. A încercat să spună ceva, dar vorbele i s-au frânt în gât. În cele din urmă, și-a adunat curajul și mi-a povestit adevărul, cu sufletul zdrobit: fusese o greșeală cu 2 luni înainte să ne cunoaștem, o rătăcire de o singură noapte, mult înainte ca noi să devenim o familie.
Am simțit că o parte din mine se rupe. Dar apoi mi-am privit băieții – cei doi băieți care nu știau nimic, care îmi spuneau „tata” cu acea încredere totală, cu acea iubire curată.
Mi-am dat seama că sângele nu contează mai mult decât inima. Eu le fusesem tată dintotdeauna, îi crescusem, îi ținusem în brațe nopți la rând când erau bolnavi, le ștersesem genunchii juliți și îi învățasem să meargă pe bicicletă.
Așa că i-am strâns la piept, hotărât să nu-i las niciodată să simtă povara greșelilor adulților. I-am șoptit Emiliei că am nevoie de timp să iert, dar familia noastră rămâne întreagă.
Anii au trecut, iar iubirea dintre noi s-a dovedit mai puternică decât trecutul. Băieții au crescut, au devenit oameni minunați, iar eu am rămas, pentru totdeauna, tatăl lor.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”