Timp de șapte zile la rând, soțul meu nu a încetat să mă umilească, însă într-o zi n-am mai suportat. I-am invitat pe toți membrii familiei lui la noi acasă și am făcut ceva ce i-a lăsat pe toți cu gura căscată.
Totul a început vinerea trecută. Ne întorceam de la o petrecere organizată de colegii lui, iar în lift mi-a spus, pentru prima dată, pe un ton ciudat:
— Ai putea să te îmbraci mai cuviincios. Toți te-au privit insistent.
Am zâmbit încercând să destind atmosfera:
— Nu e totuși un compliment?
Dar el a ridicat din umeri fără să răspundă. Am pus totul pe seama oboselii.
A doua zi mi-a reproșat că am pus prea multă sare în supă. Duminică s-a plâns că dorm prea mult. Luni i s-a părut că risipesc banii pe mâncare. În fiecare zi, după același tipar, găsea ceva care nu îi convenea. Iar seara, când îl auzeam venind pe hol, nu mă cuprindea teamă, ci o epuizare apăsătoare.
În a șasea zi — joi — nici nu a mai venit acasă peste noapte. Mi-a spus că a rămas la sora lui, s-o ajute cu o priză stricată. Nu am comentat, doar am încuviințat din cap. În minte însă îmi conturam deja planul.
Vineri, în a șaptea zi, s-a întors cu aceeași atitudine superioară.
A început să-și verse iar cuvintele grele — că nu mai sunt femeia de altădată, că mă îmbrac nepotrivit, că vorbesc aiurea, că zâmbetul meu e fals. L-am privit liniștită, parcă ascultându-l pentru prima oară. Nu l-am întrerupt deloc.
Când a intrat să facă duș, am luat telefonul și am apăsat „trimite”.
O oră mai târziu, în apartament au început să sosească șapte persoane: mama și tatăl lui, sora cu soțul, ai mei și fratele meu. Toți credeau că vin la o cină obișnuită de familie. Soțul era sigur că urmează o seară liniștită, în care va fi, ca de obicei, stăpânul casei.
Dar atunci am făcut ceva ce i-a lăsat pe toți fără replică.
Am ieșit din bucătărie cu un teanc de hârtii în mână și le-am așezat pe masă. Erau actele pentru divorț. I-am privit direct în ochi și am spus calm, dar ferm:
— În seara asta nu servim cina. În schimb, vă anunț că am decis să merg mai departe pe drumul meu. Aceste documente sunt gata. Nu mai pot trăi într-o casă unde fiecare zi aduce o nouă umilință.
În cameră s-a lăsat o liniște apăsătoare. Soțul meu a început să protesteze, dar părinții lui au coborât privirea rușinați. Mama mea mi-a strâns mâna sub masă, iar fratele meu s-a ridicat în picioare, pregătit să mă susțină.
— Nu fac asta din răzbunare, ci pentru liniștea și demnitatea mea, am continuat. Vreau să fiu din nou femeia care eram înainte de toate astea.
Câteva luni mai târziu, locuiam deja într-un apartament nou, cu flori la geam și o liniște pe care nu o mai cunoscusem demult. Îmi reluasem pasiunile, mergeam la cursuri de artă și îmi făcusem prieteni noi. Viața redevenise luminoasă.
Într-o zi, la o expoziție de pictură, l-am întâlnit pe Andrei, un bărbat cu un zâmbet sincer și privire caldă. Nu a fost o poveste care să izbucnească brusc, ci ceva ce a crescut încet, natural, cu răbdare și încredere.
Într-o dimineață, m-am trezit lângă el și mi-am dat seama că, în sfârșit, nu mă mai temeam de pași pe hol. Mă bucuram să aud sunete de viață în casa mea.
Pentru prima oară după mult timp, eram cu adevărat fericită.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”