A fost un coșmar adevărat. Soția mea s-a stins acum patru zile, în timpul nașterii. Țineam în brațe fiica noastră nou-născută, încercând încă să accept faptul că Maria nu mai era, că nu apucase să o întâlnească pe micuța noastră. Tot ce voiam era să mă întorc acasă…
— Este copilul dumneavoastră, domnule? m-a întrebat femeia de la poarta de îmbarcare.
— Desigur că este. Are patru zile. Acum pot trece? am spus eu, iritat.
— Îmi pare rău, domnule, dar nu puteți trece, este prea mică, a spus femeia pe un ton ferm.
— Ce înseamnă asta?! am întrebat, furios. Spuneți că trebuie să rămân aici?! Nu am familie aici cu care să stau. Tocmai mi-am pierdut soția! Trebuie să ajung acasă astăzi!
— Este politica noastră, domnule, a spus femeia, întorcându-se spre următoarea persoană din coadă.
Nu aveam cuvinte. Ar fi durat destul de mult să obțin documentul necesar. Și… nu aveam unde să mă duc în acest județ și nu aveam pe cine să rog pentru ajutor. Eram complet singur.
Eram pregătit să petrec noaptea în aeroport, cu micuța mea în brațe, dar atunci mi-am adus aminte de singura persoană din lume care mă putea ajuta. Așa că am sunat la numărul ei…
— Alo? a răspuns o voce caldă, ușor surprinsă.
— Mamă… am izbucnit eu, cu vocea spartă. Maria… a murit în timpul nașterii. Sunt blocat în aeroport, cu cea mică. Nu mă lasă să urc în avion. Te rog, ajută-mă!
Mama a tăcut câteva secunde, apoi am auzit o hotărâre în glasul ei pe care o recunoșteam din copilărie.
— Ascultă-mă bine, Andrei. Spune-mi exact unde ești. Mă urc în mașină și pornesc acum. O să ajung la tine în câteva ore.
— Dar… e un drum lung, mamă. Și deja e noapte.
— Nici nu contează. Ești fiul meu și ești în nevoie. Vin imediat.
Câteva ore mai târziu, când credeam că nu mai pot de oboseală, am văzut-o pe mama alergând spre noi prin sala de așteptare. M-a îmbrățișat strâns, apoi a luat-o pe micuță în brațe, lacrimile șiroindu-i pe obraji.
— E atât de frumoasă… și atât de mică, a șoptit ea.
— Mă bucur că ai venit, mamă. Nu cred că aș fi rezistat singur.
— Nu mai ești singur, Andrei. Suntem aici împreună, iar acum o să o ducem pe nepoțica mea acasă, unde o așteaptă dragoste și liniște.
Am pornit toți trei spre casă, iar pe drum, în timp ce mama îi cânta ușor fetiței mele, mi-am dat seama că, deși pierdusem mult, mai aveam tot ce conta cu adevărat: o familie care nu va pleca nicăieri și un viitor pe care îl vom construi împreună.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”