„Nu înțelegeți, l-am visat viu pe copilul meu!” – striga femeia, cu sufletul sfâșiat. Dar nimeni nu o asculta. Așa că a luat o lopată și s-a îndreptat spre cimitir, hotărâtă să afle adevărul.
Cu doar o lună înainte, Ana era o altă femeie — plină de viață, cu privirea caldă și un zâmbet care nu lipsea aproape niciodată. Însă, de când și-a condus fiul pe ultimul drum, în sufletul ei s-a rupt ceva adânc, de nevindecat.
Zilele au început să curgă greu, ca o povară. Părul i s-a preschimbat în alb, ochii i s-au stins, mâinile îi tremurau neîncetat. Nu mai ieșea din casă, nu mai deschidea geamul, nu vorbea cu nimeni. Nici lacrimile nu mai veneau. Doar un gol fără sfârșit.
Până când, într-o noapte, a avut un vis.
L-a văzut pe băiatul ei — nu în alb, nu ca o fantomă, ci exact așa cum îl știa: în hainele lui de zi cu zi, ușor tulburat, neliniștit. S-a apropiat, i-a luat mâinile și i-a spus cu o voce tremurată:
— Mamă… sunt viu. Ajută-mă, te rog.
Ana s-a trezit cu inima bătând haotic, udă de sudoare rece. Nu părea un vis. Era o senzație în oase, un presentiment, o certitudine inexplicabilă. Știa. Copilul ei era undeva, în viață, și avea nevoie de ea.
A început să caute răspunsuri. A mers la autorități, la poliție, la biroul de evidență, chiar și la medicina legală. A cerut, a implorat, a povestit visul care o bântuia noapte de noapte. Le-a cerut doar atât: să deschidă mormântul.
— Este durerea care vă face să sperați — i-au spus, cu blândețe. — Ce ați trăit e de neimaginat, dar ce cereți nu e posibil. Trebuie să vorbiți cu cineva, să vă liniștiți…
Dar vocile visului deveneau tot mai clare, nopțile tot mai intense. Într-o dimineață, înainte de răsărit, Ana și-a pus haina groasă și a luat cu ea lopata veche — aceea cu care, cândva, planta flori în grădină alături de fiul ei. A lăsat un mesaj scurt prietenei sale și a plecat spre cimitir.
Mormântul nu era atât de adânc precum se temuse. Pământul, ud de la ploaia din ziua precedentă, ceda sub loviturile grele. Ana săpa cu disperare, cu durere în fiecare mușchi, dar cu o energie ciudată, ca și cum însăși dragostea pentru copil îi dădea putere.
După aproape o oră, lopata a atins lemnul sicriului. S-a oprit, cu respirația tăiată. A așezat palma pe capac — și pentru o clipă, a avut impresia că simte o vibrație slabă, ca o bătaie de inimă.
A ridicat capacul.
Și ceea ce a descoperit i-a tăiat respirația.
Înăuntru… sicriul era gol.
O pătură mototolită și o fotografie ruptă de pe un suport — atât mai rămăsese. Ana nu înțelegea. Tremura. Se uita în jur cu ochii mari, ca și cum pământul ar fi trebuit să-i spună ce s-a întâmplat.
În acel moment, o lumină de lanternă a strălucit printre cruci. Un bărbat în vârstă, paznicul cimitirului, se apropia alert, cu telefonul în mână.
— Doamnă! Ce faceți acolo? Cine sunteți?
Ana, plângând, i-a spus povestea. Bărbatul a tăcut. Apoi, după câteva clipe, și-a dat jos căciula și a spus:
— Acum o săptămână… am văzut un tânăr care semăna cu poza de pe cruce. Era slăbit, desculț, dar… viu. Am crezut că mi se pare.
Poliția a fost chemată. Au verificat înregistrările, camerele de la morgă, documentele. S-a descoperit că, într-o zi de confuzie și haos, doi băieți fuseseră încurcați — iar fiul Anei, aflat în comă profundă după un accident, fusese declarat decedat din greșeală.
Câteva zile mai târziu, într-un centru de recuperare, Ana și-a strâns fiul în brațe. Slăbit, cu privirea încețoșată, dar viu.
— Ți-am spus că vin după tine — i-a șoptit ea printre lacrimi.
Și pentru prima dată după mult timp… a zâmbit din nou.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”