Fiica mea m-a dus la azil, fără să știe că îmi aparține. Așa că am decis s-o învăț o lecție… Mă numesc Tamara Alexandrescu. Am 74 de ani. Am avut o viață plină: un soț care m-a iubit, un loc de muncă ce mi-a adus împlinire, o casă caldă și trei copii.
Însă acum zece ani, inima soțului meu a cedat. După ce s-a stins, locuința a devenit pustie, iar eu… am început să simt că nu mai contez. Copiii mă sunau din ce în ce mai rar. Telefonul rămânea tăcut tot mai mult timp.
Cea mai îndepărtată a devenit mezina mea, Irina. Încă de mică a fost ambițioasă, mereu cu visuri mari. Își dorea o carieră strălucită. Când a fost admisă la facultate în București, am simțit că plutesc. Am făcut tot ce mi-a stat în putință s-o ajut: i-am dat economiile, bijuteriile moștenite de la mama, chiar și vechiul Dacia 1300 al tatălui meu.
Anii au trecut. Irina s-a căsătorit, a devenit mamă. Ne întâlneam rar, vorbeam și mai rar. Era mereu ocupată, mereu pe fugă. Apoi, liniștea s-a așternut definitiv. Până într-o zi, după luni întregi fără nicio veste, când a apărut la ușa mea.
— Mamă, e greu să fii singură. E momentul să te gândești la un cămin. Acolo vei avea îngrijire, companie, medici…
N-a avut curaj să mă privească în ochi. Eu n-am zis nimic. Inima mi-era grea, dar n-am avut puterea să mă împotrivesc. Am dat doar din cap. A doua zi, m-a dus într-un azil privat, la marginea Clujului. O clădire frumoasă, modernă, cu o grădină îngrijită și camere luminoase. Irina a semnat repede actele, mi-a spus un „la revedere” sec și a plecat. Parcă abia aștepta să termine.
Am rămas pe o bancă, privind cum vântul răvășea florile de liliac. Și mi-am adus aminte. Clădirea aceea… nu-mi era străină. O ridicasem împreună cu soțul meu. Proiectul nostru de suflet. Visul nostru comun. Proprietatea noastră. Totul era pe numele meu. El îmi spunea mereu: „Să fie pe tine, Tania. Copiii pot iubi, dar pot și răni.”
Am intrat în biroul administrativ. Directorul, un tânăr respectuos, m-a recunoscut pe loc.
— Doamna Tamara Alexandrescu? Dar… ce faceți aici? Aceasta este clădirea dumneavoastră!
Am dat din cap, glasul îmi tremura. A înțeles imediat.
— Vreți să interzicem accesul fiicei dumneavoastră?
Am zâmbit trist.
— Nu. Am o altă idee.
Am rămas acolo. Dar nu ca rezidentă. Ci ca proprietară. În acea seară, am adunat personalul și le-am spus adevărul. De atunci înainte, aveam să mă implic personal în tot ce ținea de îngrijirea, respectul și demnitatea bătrânilor de acolo. Și, pentru prima dată după mulți ani, am simțit că am din nou un rost. Timpul a trecut. Nepotul meu a venit într-o zi singur.
— Bunico, mi-a fost dor. Mama… e supărată că nu-i mai răspunzi.
L-am strâns tare la piept. Nu voiam răzbunare. Dar aveam o hotărâre: să trăiesc. Să mă regăsesc. Să fiu din nou puternică. Când Irina a venit, nu a fost lăsată să intre. Administratorul i-a explicat: acces restricționat. A încercat să mă contacteze. A sunat, a trimis mesaje, a venit cu soțul. N-am răspuns. Mai târziu i-am trimis o scrisoare.
„Fiica mea, nu sunt supărată. Ai făcut ce ai crezut că e mai bine. Ai crezut că mă eliberezi de griji. Dar eu nu sunt o povară. Mi-am început o viață nouă. Nu mai sunt mama care așteaptă, nici femeia care tace. Sunt o femeie care a redescoperit cine este. Poate, într-o zi, vei înțelege. Și poate atunci, ușa se va deschide din nou. Până atunci… las-o închisă.”
A trecut o jumătate de an. Țin ateliere pentru doamnele vârstnice – pictăm, citim, dezbatem filme. Nepotul vine des. Irina… tot mai rar. Nu mai aștept scuze. Doar trăiesc. Și, dragă cititorule, pentru prima dată după multă vreme, simt pace în suflet. Povara aceea veche… a dispărut.
S-a împlinit un an de când Irina m-a adus aici, fără să știe că îmi dă, de fapt, cheile propriei mele case. Și în acest an, m-am schimbat. Nu mai sunt doar „mama”. Sunt Tamara Alexandrescu. Proprietară. Călăuză. Femeie care nu mai cere iubire – ci o dăruiește. Și într-o după-amiază blândă de toamnă, portarul mi-a adus un plic. Scrisul îmi era cunoscut. Tremurat, puțin strâmb. O scrisoare… de la Irina…
Am desfăcut încet plicul. Mâinile îmi tremurau, nu doar de vârstă, ci de teamă și speranță. Hârtia mirosea a parfum vechi, a Irina. Am început să citesc.
„Mamă,
Am recitit scrisoarea ta de zeci de ori. M-a durut, dar mai mult decât atât, m-a trezit. Mi-ai deschis ochii. Toată viața mea am alergat — după carieră, după aprobarea altora, după un viitor sigur. Și în toată goana asta, te-am pierdut pe tine.
Am fost egoistă, mamă. Am crezut că te scap de singurătate, dar de fapt te-am împins mai departe de mine, ca să-mi fie mie mai ușor. Și acum realizez ce am făcut.
Am vorbit mult cu fiul meu. Mi-a spus cât de frumos e la tine, câte lucruri minunate faci pentru ceilalți bătrâni. Mi-a spus că ești fericită. Și mi-am dat seama că, de fapt, te-am redescoperit și eu prin ochii lui. Ești atât de puternică, mamă. Atât de vie.
Dacă vei vrea vreodată, aș vrea să vin să te vizitez. Nu pentru a-ți cere iertare — nu merit asta încă. Ci doar să stau lângă tine. Să beau o cafea și să te ascult. Să încep din nou să fiu fiica ta, dacă vei mai vrea.
Te iubesc,
Irina”
Am lăsat scrisoarea pe masă și am închis ochii. O liniște caldă m-a cuprins. Nu plângeam de durere, ci de ușurare. Era un început.
În aceeași seară, am cerut portarului să o anunțe pe Irina că data viitoare când vine… ușa va fi deschisă. A venit după o săptămână, cu un buchet mare de crizanteme galbene. A intrat timidă, cu ochii înlăcrimați, iar eu am deschis brațele.
Ne-am îmbrățișat îndelung, și pentru prima dată după mulți ani, am simțit iar inima mea completă. Nu mai era niciun reproș între noi. Doar două femei, mamă și fiică, care au învățat cât de greu și cât de prețios e să se regăsească.
De atunci, Irina vine aproape în fiecare weekend. Uneori aduce prăjituri, alteori doar povești din viața ei. Nepotul meu râde și aleargă prin curtea căminului, iar eu îi privesc cu recunoștință.
Am înțeles că nu am pierdut-o niciodată cu adevărat. Am avut nevoie doar să mă regăsesc pe mine, pentru ca ea să mă poată regăsi la rândul ei.
Și așa, într-o toamnă blândă, la un an după ce m-a adus aici, viața mi-a dăruit din nou familia. Dar de data asta, pe temelii noi: respect, înțelegere și o iubire care nu mai cere nimic în schimb.
Iar asta, dragă cititorule, e cel mai fericit final pe care l-aș fi putut visa vreodată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”