Fiica mea m-a dus la azil, fără să știe că locul îmi aparține. Așa că am hotărât să-i ofer o lecție pe care să n-o uite.
Mă numesc Tamara Alexeevna. Am 74 de ani. Nu-s nici senilă, nici neajutorată. Încă îmi pot face un ceai, să-mi pun o compresă singură, să citesc ziarul și să-mi plătesc facturile la timp. Dar, pentru unii, vârsta înseamnă automat că ești o povară.
N-am dus o viață grea, dimpotrivă. Dumnezeu mi-a dat un bărbat blând și muncitor. Am crescut împreună trei copii, cu dragoste și respect. Am lucrat patru decenii la bibliotecă — între rafturi și cărți mi-am lăsat o parte din suflet.
Când Vanea, sufletul meu pereche, s-a stins, parcă mi-a murit și lumina din casă. A rămas doar tăcerea. Pereții știau poveștile, dar nu mai avea cine să le asculte.
Irina, mezina noastră, a fost mereu ambițioasă. De mică visa să ajungă „cineva important”. Când a intrat la facultate în București, am simțit că mi se împlinește un vis. Pentru ea am vândut tot ce mai avea valoare: bijuteriile de familie, tablourile vechi, chiar și Volga tatei.
A reușit, s-a măritat, a devenit mamă. Dar în timp, s-a îndepărtat. Ne vedeam din an în Paște. La început suna o dată pe săptămână. Apoi, o dată pe lună. Apoi… nimic.
Până într-o zi, când a apărut la ușă, după trei luni de tăcere.
— Mamă, trebuie să vorbim, a spus, evitând să mă privească în ochi. Ești singură, în vârstă… Nu poți trăi așa. Mâine te ducem într-un loc bun. Frumos, curat. Ai să ai companie, medici, oameni de vârsta ta.
N-a întrebat dacă vreau. N-a întrebat dacă pot. N-a întrebat nimic. A decis.
A doua zi m-au dus la azil. Ce nu știa Irina era că locul acela îmi aparținea. Îl cumpărasem împreună cu o prietenă bună, avocată. Un plan pentru bătrânețile noastre. Nimeni din familie nu știa. Poate pentru că voiam să păstrez ceva doar al meu.
Am intrat calmă în clădire și m-am dus direct la biroul directoarei.
— Nu sunt aici ca rezidentă. Sunt aici ca proprietară. Doar să știți.
A zâmbit neîncrezătoare, până a văzut actele. Atunci i-a dispărut zâmbetul.
Zilele au trecut. Irina n-a mai dat niciun semn. Dar eu n-am stat degeaba. Am început să mă implic. Le citeam bătrânelor, organizam seri de poezie, ateliere de gătit, discuții despre filme vechi. În curând, toți mă strigau cu drag „doamna Tami”.
După două luni, Irina a venit cu fiul ei. A fost primită în biroul meu.
— Mamă… ce se întâmplă? Toți spun că tu conduci totul aici…
— Nu, iubito. Sunt doar bătrâna pe care ai adus-o „unde îi e locul”. Doar că locul ăsta… e al meu.
Irina s-a înroșit. N-a știut ce să spună.
— Să știi că nu te urăsc. Dar m-ai tratat ca pe un obiect vechi. Și asta doare.
A plecat fără să răspundă. Dar a doua zi m-a sunat.
— Mamă… putem vorbi? Aș vrea să ne vedem. Nu ca mamă bătrână și fiică ocupată. Ca două femei.
Am zâmbit. Poate că lecția a ajuns unde trebuie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.