…înăuntru era ceva învelit într-o pătură udă, legată cu mai multe straturi de scotch. Leonard a simțit un fior rece pe șira spinării. Cu mâinile tremurânde, a început să taie cu briceagul nodurile ude. Dusia stătea lângă el, cu blana udă, dar ochii ei erau fermi, de parcă și ea înțelesese că în acel pachet era ceva important.
Sub straturile de pânză, Leonard a descoperit o cutie de lemn. Ciudat de grea. O cutie veche, cu balamale ruginite și semne de arsură pe margini. A deschis capacul cu grijă — înăuntru, învelite în pânză, se aflau câteva obiecte: un portofel vechi, o fotografie alb-negru, niște documente rulate și o medalie. Totul părea vechi, dar bine conservat. Iar în colțul cutiei, mic și discret, un plic.
Când l-a deschis, a găsit înăuntru un bilet scris de mână:
„Dacă ai găsit asta, te rog, nu o duce la poliție. Povestea nu e ceea ce pare. Caută-o pe Maria Enescu din strada Liliacului nr. 14. Ea știe adevărul. Te rog, nu ignora.”
Leonard rămase o clipă pe gânduri. Inima îi bătea mai repede decât după orice captură mare. S-a uitat la Dusia, care îl privea liniștit, ca și cum îl îndemna: „Du-te.”
A doua zi, după o noapte nedormită și o cafea prea amară, Leonard era deja în fața casei de pe strada Liliacului. O casă mică, îngrijită, cu geamuri vechi și mușcate în ferestre. A bătut la ușă. A deschis o femeie în vârstă, cu părul strâns într-un coc și privire de om care a văzut prea multe.
— Da?
— Bună ziua. Mă cheamă Leonard. Aseară… am găsit ceva. Un pachet… în râu.
Femeia încremeni. Liniștea se așternu între ei ca o ceață.
— Ați găsit cutia? Cu fotografia? Și medalia?
Leonard a dat din cap. Maria l-a invitat înăuntru. L-a servit cu ceai, și în timp ce Dusia se tolănea lângă sobă, femeia a început să povestească.
— Bărbatul din fotografie e fratele meu, Andrei. A fost ofițer în anii ’80. Într-o noapte a descoperit ceva… ceva despre un transport ilegal. Nu a mai fost văzut de atunci. Poliția a spus că a fugit, că s-a vândut. Dar eu știu că nu ar fi făcut asta. A lăsat acea cutie la mine și mi-a spus: „Dacă mi se întâmplă ceva, ascunde-o. Și dacă vreodată apare din nou… înseamnă că e vremea să se afle tot.”
Leonard asculta fascinat. Era ca un roman de spionaj. Iar Dusia, culcată cu capul pe labele din față, părea să asculte la fel de atent.
— Dar cine a aruncat-o în râu? — întrebă el.
— Probabil cineva care a aflat că mai trăiesc. Mă urmăresc de ani. Dar dacă cutia a ajuns la tine, atunci e semn că adevărul vrea să iasă.
Leonard a încuviințat. În zilele care au urmat, cu ajutorul unui prieten jurnalist, au investigat. Au găsit dosare, oameni care își aminteau, mărturii. Povestea lui Andrei a început să capete contur.
Peste câteva săptămâni, o investigație TV a fost difuzată. Cutia, medalionul, fotografia, toate au fost arătate publicului. Iar Maria, emoționată, a spus în fața camerei: „Nu vreau răzbunare. Doar adevăr. Și pace.”
A doua zi, în ziarul local, titlul era simplu: „Adevărul iese mereu la suprafață.”
Iar Leonard? S-a întors pe malul râului, acolo unde totul începuse. Lângă el, Dusia lătra vesel. De data asta nu după un sac, ci după o frunză plutitoare.
— Bravo, fată! — râse el. — Cine-ar fi crezut că o să pornești o revoluție?
Dusia lătra din nou, iar Leonard zâmbi. Uneori, adevărul vine cu pași liniștiți… și cu o coadă care dă din bucurie.