— Domnișoară, pot să vă ajut? — a strigat el către femeie, observând cum ea ducea cu greu două genți grele. — Scuzați că vin așa brusc, dar pare că gențile urmează să vă scape din mâini. Permiteți-mi să le duc eu.
— O, chiar? Sunteți sigur? Nu sunt prea grele? — femeia a zâmbit timid. — Vă mulțumesc mult.
Bărbatul a luat gențile cu ușurință, de parcă ar fi fost goale, și a început să meargă înainte cu pași largi și siguri.
Femeia, drăguță și puțin plinuță, s-a grăbit după el, încercând să nu rămână în urmă.
Împreună arătau aproape comic: el — înalt, puternic, cu o mersă amplă, ca la o paradă, iar ea — mică, moale, rotunjoară, ca o plăcintă proaspătă, cu bucle care săreau la fiecare pas. Pentru fiecare pas al lui, ea făcea doi.
— Vă rog, încetiniți puțin! — a cerut ea gâfâind. — Am rămas în urmă complet.
El, parcă revenind în sine, s-a întors:
— Scuzați, m-am gândit la ceva.
— Dacă nu e secret, la ce vă gândeati atât de adânc? — a întrebat femeia, uitându-se fix la el.
Se numea Galina și a observat imediat că bărbatul nu era îmbrăcat pentru vară — hainele erau tocite, pe alocuri cusute, iar el părea pierdut, ca și cum ar fi rătăcit în această lume.
Curiozitatea ei nu îi permitea să meargă în tăcere alături de el.
— Hai, spuneți-mi ce v-a făcut atât de gânditor?
— E vorba despre mine… despre viață, — a oftat el.
— Ce nu e în regulă? E greu să trăiești?
— Nu chiar… — a dat din cap. — Doar că mă gândesc mult.
— Poate și beți? — a întrebat precaut.
— Nu, deloc! Nu sunt genul ăsta.
— Slavă Domnului, — a oftat ușurată Galina. — Cum vă numiți? Eu sunt Galina, dar poți să-mi spui simplu Galka.
Bărbatul s-a bâlbâit, parcă amintindu-și sau încercând să uite ceva important.
— Mă cheamă Vas’ka… așa mă poreclesc.
— Poreclă? Nu-ți place numele adevărat?
— Nu asta e problema… — a coborât privirea. — Pur și simplu nu știu cum mă cheamă cu adevărat.
Galina a rămas surprinsă, dar și-a revenit rapid:
— Adică nu-ți amintești?
— Exact. Am o pierdere de memorie. M-au găsit pe șosea, aproape mort. Murdar, cu vânătăi, cu haine rupte. Am stat acolo ca un cățel aruncat. Cineva s-a oprit, a chemat ambulanța, m-au dus la spital.
— Dumnezeule… Și nu-ți amintești nimic despre tine?
— Nicio amintire. Uneori apar imagini: fețe, camere, fragmente de conversații, flash-uri de lumină… Dar toate ca un film străin.
— Ce s-a întâmplat după spital?
— M-au trimis la orfelinat. Mi-au dat un nume temporar — Vasile. De atunci trăiesc așa. E bine că nu sunt pe stradă — acoperiș deasupra capului, mâncare, muncă.
— Cu ce te ocupi?
— Cu ce se poate. Munci auxiliare: portar, ajutor pe piață, uneori ajut măcelarul, curățenie. Câștig puțin, dar ajunge pentru trai.
— Și înainte cu ce te ocupai? Îți amintești ceva?
— Nimic. Parcă m-am născut din nou. A trebuit să învăț totul de la zero. Nu să târăsc, ci să trăiesc.
— Ai o soartă grea, Vas’. Dar dacă nu te-ai dat bătut — înseamnă că vei reuși în continuare. Memoria e ceva imprevizibil: azi tace, mâine poate reveni.
— Poate chiar așa…
— Desigur că da! De ce să te chinui pentru ce nu-ți amintești? Trăiește cu ce ai. Și eu văd — ești un băiat puternic, harnic. Ai vrea să găsești un job?
— Mi-ar plăcea foarte mult.
— Atunci vino cu mine. Voi vorbi cu stăpâna casei. Casa e mare, de lucru mult. Poate găsim ceva pentru tine.
— Perfect. Hai, nu sta pe loc.
Abia atunci Vasili a realizat că stăteau de câteva minute pe loc, atrăgând privirile trecătorilor.
— E departe?
— Nu, chiar aproape. De obicei vin cu mașina, dar azi șoferul e ocupat — așa că am venit eu pe jos. Am comandat o curcană pentru stăpână.
— Și tu ce faci la ea?
— Bucătar. Munca e grea, dar condițiile bune. Stăpâna e bună, deși tăcută. După moartea fiului și a soțului s-a schimbat mult. Dar plătește bine, nu rănește pe nimeni.
— Dacă are o casă și servitori așa, e bogată?
— Probabil. Nu e treaba mea să număr banii. Eu vreau doar oală și tigaie.
Au ajuns la porțile mari de fier forjat. Dincolo de ele se înălța o casă cu două etaje, din cărămidă, îngropată în verdeață.
Pe lângă poartă înflorea iasomia, umplând aerul cu un parfum dulce. Vasili s-a oprit brusc.
În piept i s-a mișcat ceva, ca și cum memoria ar fi vrut să se trezească — dar a dispărut imediat, ca fumul.
— Ce stai așa? Hai, nu te teme.
Au intrat în casă, au mers pe o alee îngrijită și au ajuns în bucătărie — spațioasă, luminoasă, primitoare, plină de mirosuri de mâncare de casă.
— Am ajuns. Acesta e micuțul meu univers — aici sunt oalele și tigăile mele. Intră, uită-te în jur. Eu o să aduc prânzul stăpânei și o să întreb de muncă pentru tine. O să găsim ceva.
Vasili s-a uitat în jur. Pentru prima oară după mult timp l-a cuprins un sentiment ciudat — căldură, confort și chiar o oarecare familiaritate.
— Stai jos puțin, revin repede. Și mănâncă — sigur ți-e foame? — a spus Galina, zâmbind.
Câteva minute mai târziu, în fața lui era o farfurie cu mâncare caldă, care răspândea un miros minunat.
— Ia, încearcă. E încă caldă. Revin curând.
— Mulțumesc… Nici nu știu cum să te mulțumesc…
— Lasă! — a făcut Galina cu mâna. — Mănâncă.
Vasili a luat lingura și a gustat. Gustul era atât de bun încât și-a închis ochii — ca acasă, familiar, uitat de mult.
Nu-și amintea când a mâncat ultima dată așa cu adevărat. Sentimentul i s-a părut aproape înfricoșător.
— Rima, pot? — a întrebat Galina încet, aruncând o privire în cameră.
Stăpâna stătea lângă un album foto vechi. Ea făcea asta des — stătea și privea trecutul cu gânduri.
Până atunci, Galina nu văzuse niciodată ce era înăuntru — Rima ascundea mereu albumul de ochii altora.
— Mulțumesc, Gala, poți să te odihnești… sau așteaptă, voiai ceva? — a întrebat Rima, uitându-se fix la ea.
Galina se foia pe loc, agățând marginile șorțului.
— Voiam… Dar nu te supăra, bine? Am un prieten… caută muncă. Harnic, tânăr, nu bea. Cuvântul meu!
— Are acte?
— Asta e problema — niciun act. Povestea lui e complicată. Dar e o persoană bună, muncitoare…
Rima a tăcut puțin, apoi a dat din cap:
— Bine, hai să-l văd.
— O, Rima Alekseevna, nici măcar nu ai mâncat încă! — a exclamat Galina.
— Mâncăm după aceea. Hai.
Au mers spre bucătărie unde îl aștepta încă Vasili. Stătea lângă fereastră, privind gânditor în depărtare.
— Vas’ka, vino, te rog, — a chemat Galina.
Bărbatul s-a întors. În acel moment, Rima s-a înăsprit brusc la față.
Buzele îi tremurau, a inspirat greu și a început să se prăbușească încet pe podea.
— Rima Alekseevna! Ce ai?! — a fugit speriată lângă ea Galina. — Vas’ka, ajută repede!
Împreună au așezat-o pe femeie în fotoliu și i-au dat apă.
— Te simți mai bine? Vrei să chemăm un doctor?
— Nu… nu e nevoie de doctor… Cum te cheamă? — a întrebat Rima bărbatul.
— Vasili.
— Dar numele adevărat? Nu ești doar Vas’ka?
— Nu știu… Am pierdut memoria.
Rima a privit lung spre el, parcă încercând să găsească ceva adânc în interior.
— Klim… — a șoptit în cele din urmă. — Te cheamă Klim.
— Ce? De unde știți asta? Nici măcar nu-mi amintesc propriul nume…
— Pentru că eu sunt mama ta. Eu ți-am dat acel nume.
Galina încremeni, uluită. Mâinile i se încleștară spasmodic pe șorț, iar privirea îi zbura de la unul la altul.
— Dar ați spus că fiul dumneavoastră… — șopti ea.
— Am crezut că nu mai este… — răspunse încet Rimma. — Adu-mi, te rog, albumul cu fotografii. E în sertarul de sus al bufetului.
Când îl deschise, vocea i se frânse:
— Eu și soțul meu mult timp nu am reușit să devenim părinți. Ne doream un copil, dar medicii ridicau din umeri. Eu plângeam, Oleg se înfuria. Până când tatăl lui — socrul meu Klim — ne-a dus în satul lui. Spunea: „Plecați de aici, aici sunt doar stres și spitale. Trăiți în natură, vă veți întrema.”
Ea întoarse pagina.
— Tocmai acolo s-a întâmplat totul. Am aflat că sunt însărcinată. Tu ai fost miracolul nostru. Și ți-am dat numele bunicului — Klim. El nu a mai apucat să te cunoască, dar știa că va deveni străbunic.
Vasili asculta fără să-și desprindă privirea.
— Ai fost un băiat bun, liniștit. Preferatul profesorilor, elev eminent. Iubeai animalele, stăteai mereu pe lângă colțul viu al școlii. Și apoi…
Rimma oftă:
— Oleg voia ca tu să-i calci pe urme. Vroia să te facă „un om cu viitor”, cum spunea el. Eu încercam să te apăr, dar el era de neclintit. Ai început să te împotrivești: chiuleai de la ore, răspundeai obraznic profesorilor, veneai acasă într-o stare proastă.
Te rugam să te oprești, să revii la cine ai fost odată. Dar nu ascultai pe nimeni. Într-o zi ne-am certat rău. Oleg a zis: „Ori se pune pe treabă, ori să plece și să nu mai vină niciodată.” ‘
Atunci m-am frânt. Iar tu ai trântit ușa și ai spus că nu mai ai nevoie de noi. După trei zile ni s-a spus că trebuie să identificăm un cadavru.
Fața era de nerecunoscut, dar erau ceasul, pașaportul, telefonul… Am crezut. L-am înmormântat. Iar la scurt timp a murit și Oleg. Inima nu i-a rezistat…
Lacrimile curgeau pe obrajii Rimmei. Vasili privea fotografia unui băiat care îi părea dureros de cunoscut — ca o reflecție în apă.
În fața ochilor îi fulgerau frânturi de imagini: râsete, miros de fum de tabără, căldura mâinilor mamei…
— Mamă… — rosti el în cele din urmă, aproape în șoaptă.