— Zinaida Nikitișna, ciupercile aproape că nu mai sunt!
— Și ce dacă? Poate că undeva s-a mai ascuns vreuna? Hai, pregătește-te, mergem repede!
Tania tocmai se întorsese din grădină, picioarele îi târâiau de oboseală. Nu-și dorea deloc să meargă undeva în frigul umed de toamnă.
Dar nici să se certe cu soacra nu avea putere — știa că apoi tot va asculta o întreagă predică: ce nerecunoscătoare e, o străină ar fi dat-o afară demult, iar ea „o iartă”.
Timp de trei ani Tania a trăit sub același acoperiș cu Zinaida Nikitișna, iar cu soțul Andrei — doar doi ani. Și să-ți spun drept, soțul nu era cine știe ce.
S-au cunoscut când Tania, după casa de copii, nu știa ce să facă cu ea însăși și încotro să meargă mai departe. Și atunci a apărut Andrei:
— Fii soția mea! Vom merge în sat, casa mea e mare!
Casa era cu adevărat mare — atât de mare încât făcea curățenie o jumătate de zi. Numai că nu îi aparținea lui, ci mamei sale. Acea femeie care, se pare, urăște lumea întreagă, iar pe Tania — în mod special.
Andrei nu a murit și nici nu a pățit ceva — pur și simplu a plecat cu o altă femeie departe, peste munți.
Iar Tania a rămas fără nimic. Nici soție, nici rudă, ci o fel de sclavă ciudată.
La început plângea în pernă de supărare și rușine. Tânără, nu urâtă, dar viața i-a mers prost.
Apoi lacrimile s-au terminat — nu mai era timp. Zinaida Nikitișna o încărca cu muncă atât de mult încât nu rămânea timp nici să gândească.
Văzând cât de harnică e Tania, soacra i-a mărit gospodăria: a adăugat două sere, a luat a doua vacă, câțiva purcei…
De ce să refuze o forță de muncă gratuită? Mergea la piață la două zile, vindea toată producția. În același timp, Tania nici nu bănuia că o parte din bani mergeau la Andrei și la noua lui aleasă. Când a aflat — i-a fost dureros.
Se pare că pentru binele lor ea muncea atât de mult.
Vecinele o compătimeau pe Tania:
— Lasă în pace bătrâna aia! E o fermieră cu pretenții! Oare ei, cu Andrei, au muncit măcar o dată în viața lor? Iar acum — gospodărie, treburi…
Tania zâmbea trist. Era insuportabil de greu. Dar să lase totul și să plece? Unde? Pe stradă?
Vecina Stepanovna a scuipat cu furie:
— Ce vagabonzi?! Uite cât tragi tu de tine! Știi să muncești — te iau oriunde la lucru! Dar aici o să mori sub vacă!
Cu mintea Tania înțelegea că vecinele au dreptate. Dar cum să părăsești o femeie în vârstă singură? La urma urmei trăiesc împreună de atâția ani… Doar suspina ca răspuns.
Dar când a auzit că Zinaida voia să mărească și câmpul de cartofi — a început să se gândească serios: poate chiar o să moară aici, ca un câine.
Tania s-a îmbrăcat prima și a ieșit pe prispa casei. Cerul ploua cu o ploaie măruntă și enervantă.
— Taniuș, bună! Unde te duci?
A oftat.
— Zinaida Nikitișna mă trimite după ciuperci…
Vecina a râs, apoi a privit surprinsă:
— Serios?! Ce ciuperci acum? Doar bureți otrăvitori au rămas!
Pe prispa a coborât însăși Zinaida Nikitișna.
— Nu te privește pe tine! Noi nu suntem tu — mereu găsim ceva!
Stepanovna a scuipat cu dispreț:
— Zin, cum te-ai născut proastă, așa ai și rămas! Tot te dai importantă, te faci deosebită. Toată lumea știe cine ești de fapt!
A plecat, iar Zinaida Nikitișna a șuierat furioasă:
— Ce stăm ca două proaste?! Hai! Se întunecă repede!
În adâncul sufletului deja regreta că a ieșit, dar nu putea să o vadă pe Tania stând degeaba.
Când Andrei a adus-o, a spus direct: „Ia, mamă, folosește-te! Forță de muncă gratuită!”
La început Zinaida o studia, apoi a înțeles — e o fată rezistentă. Iar când fiul a început să se pregătească să plece — nu l-a oprit: să vadă lumea! Acum are pe cine să se bazeze.
Au ajuns la marginea pădurii și brusc Zinaida și-a amintit:
— Of! Am uitat aluatul! Tu mergi mai departe, eu fug acasă. Uite în acea prăpastie — ieri Vaska a adus de acolo un sac cu opăței!
Tania a răspuns ezitant:
— Dar eu niciodată nu am fost acolo! Nu cunosc pădurea asta… Și e departe!
— Și ce credeai? Ciupercile cresc în grădina ta?! O să te descurci! Știi alte locuri — du-te acolo! Care-i problema?
Zinaida s-a întors brusc și a plecat repede înapoi.
Tania a făcut un pas după ea, dar apoi a înțeles: acasă o va aștepta ceva mai rău decât în această pădure umedă. Cu dinții strânși, a pornit spre întunericul dintre copaci.
A ajuns la prăpastie când s-a făcut deja complet întuneric. Trebuia să se întoarcă, dar cum — fără ciuperci?
Dar apoi a văzut o comoară adevărată — opățeii creșteau peste tot! A început să îi taie repede, alegând cele mai tari exemplare. Apoi a observat un al doilea ciot, un al treilea…
Și-a revenit abia când coșul s-a umplut până la refuz, iar în jur s-au adunat amurgurile.
Tania s-a uitat în jur. Nu a înțeles în ce direcție să se întoarcă. A alergat într-o direcție — nu era prăpastia.
În cealaltă — tot copaci cunoscuți. A fost cuprinsă de panică. Noapte, pădure necunoscută și niciun reper. De frică, chiar și respirația i s-a făcut grea.
— Ajutor…
Tania și-a deschis brusc ochii. Probabil adormise pe iarba umedă sub stejar. E un vis?
— Ajutor…
Nu, vocea era reală, aproape! Și a unui copil! Ce face un copil în pădure noaptea?!
A sărit în picioare și s-a dus spre voce, strecurându-se prin tufișurile spinoase. Coșul cu ciuperci a rămas în urmă — acum nu mai conta, să o ia Zinaida!
Vocea se apropia.
— Hei! Unde ești? Mă auzi?
Pauză. Și iar:
— Cine ești? Baba Yaga? Ai venit să mă mănânci?
— Nu, sunt Tania. Și eu m-am rătăcit.
În cele din urmă a văzut o fetiță. Stătea pe un ciot înalt, de aproximativ un metru și jumătate.
— Uau! Ce sus ai urcat!
Fetița a oftat.
— Acolo… acolo sunt broaște…
Și s-a uitat la Tania cu speranță:
— Mă vei salva?
Tania a încercat să vorbească cu încredere:
— Desigur! Tocmai de asta am venit aici. Dar hai să așteptăm până dimineața — noaptea e ușor să calci strâmb sau să cazi undeva.
În lumina lunii, Tania vedea cum fetița era umflată de lacrimi. Acum cel mai important era să o liniștească.
— Nu vei pleca?
— Nu, nu mă duc nicăieri. O să ne aranjăm cumva acum.
Tania aduna pe întuneric crenguțe, făcând o grămadă. Ploaia se oprise, dar pământul era încă umed. S-a așezat pe acel pat improvizat și a întins mâinile către copil:
— Vino la mine.
— Dar broaștele?
— Ele au adormit demult!
Fetița a coborât cu grijă de pe ciot și s-a așezat în poala Taniei, ghemuită.
Tania a înfășurat-o cu puloverul ei. Treptat, micuța s-a oprit din tremurat.
— Cum te cheamă?
— Mașa…
— Și ce ai venit aici, Mașenka, să mănânci terci la urs și să te culci în patul lui?
Fetița a râs încet.
— Nu… Doar că voiam să-l sperii pe tata… și m-am rătăcit.
— De ce îl speriai?
— Nu m-a lăsat să mă duc la râu să mă scald!
— Să te scald? Dar e deja toamnă, e frig!
— N-aș fi mers să mă scald! Doar de ce nu am voie?!
Mașa vorbea tot mai încet, glasul i se făcea somnoros. Ochii îi începeau să se închidă singuri. Tania a zâmbit cu blândețe.
Mai puțin și trebuia să reziste doar cinci ore — și atunci putea să se gândească la orice.
Probabil că și eaînsăși a adormit: și-a deschis ochii — iar în jur deja era lumină. Prin frunziș au început să pătrundă primele raze de soare.
— Trezește-te, somnoroaso! Trebuie să găsim pe tatăl tău!
Mașa s-a întins și a căscat.
— Și de ce să-l căutăm? El e pădurarul de aici!
Tania încremeni. Îl văzuse de câteva ori pe bărbatul acela în sat, și de fiecare dată se surprindea că roșea fără voie.
Era atât de frumos. Și privirea lui… Dar nu schimbaseră niciun cuvânt, și nici măcar nu-i știa numele.
Acum era clar — avea o fiică. Asta însemna că avea probabil și o soție. N-avea cum să fie altfel.
S-au ridicat și s-au uitat în jur.
— Hai să mergem în direcția de unde a răsărit soarele. Deci satul tău e pe acolo.
Mașa miji ochii șiret:
— Dar de unde știi care e satul meu?
Tania a râs:
— Mi-au spus broaștele!
Mașa a râs cu veselie.
— Hai mai repede! Mi-e foame rău!
Tania oftă. Dacă totul ar fi fost atât de simplu… După poziția soarelui părea că au ales direcția corectă, dar cine știe…
După câteva ore, au auzit lătratul câinilor. Mașa, epuizată, s-a înviorat imediat și a strigat:
— Laska! Joi!
Din tufișuri au apărut doi câini mari. Tania s-a oprit surprinsă, iar fetița a alergat spre ei, sărutându-le boturile.
Câinii, aproape cât copilul de mari, dădeau din coadă bucuroși și încercau s-o lingă pe stăpână.
— Sunt ai noștri! Asta înseamnă că tata e aproape!
Se auzi un fluierat lung, iar câinii răspunseră lătrând. Unul a rămas cu Mașa, iar celălalt a dispărut în pădure, ca să se întoarcă împreună cu stăpânul.
— Tata!
Mașa i-a sărit tatălui în brațe. El a ridicat-o și a învârtit-o în brațele lui.
— Mașka, ce m-ai speriat!
— Și eu m-am speriat… Nu mai fac asta niciodată! Iar Tania m-a salvat!
Tania zâmbi cu amărăciune. „Salvat…” Și ea se pierduse, de fapt.
Oboseala o cuprinse brusc — i-au cedat picioarele și s-a așezat pe o movilă apropiată.
Tensiunea din ultimele ore începea să se risipească.
— Poftiți, beți, — spuse bărbatul, întinzându-i o sticlă. — Apoi plecăm.
Tania a luat câteva guri de suc dulce de fructe și s-a ridicat cuminte.
Au mers cam o oră. Tatăl a purtat-o pe Mașa tot drumul.
Câinii alergau puțin în față, întorcându-se din când în când.
Când s-a zărit satul, Tania a înțeles — nu era satul ei, ci cel în care locuia pădurarul.
Până la casa Nikitîșnei mai era cale lungă — aproape șase kilometri.
Oftă cu suferință. Pădurarul zâmbi, ca și cum i-ar fi citit gândurile:
— Vă odihniți, mâncați ceva — și vă duc eu. Am motocicletă.
Tania zâmbi recunoscătoare, dar nu-și putea aminti cum îl chema pe bărbat.
El parcă i-a auzit iar gândul:
— Mă cheamă Iura. Iar pe dumneavoastră Tania — Mașa mi-a spus deja.
Casa se afla la marginea satului, aproape de pădure.
Tania și-a dat seama că bărbatul își căutase fiica singur — însemna că nu fusese panică în sat.
Chiar putea să se odihnească puțin. Nikitîșna nu va afla. Casa era mare, primitoare, îngrijită.
Înăuntru domnea o curățenie perfectă, mobilierul era confortabil și călduros.
— Faceți-vă comozi! Imediat vă dau de mâncare!
Mașa dădu din cap cu entuziasm:
— O să mănânc totul!
Iura râse:
— Totul, adică trei firimituri, ca un puișor!
Tania mânca borș fierbinte și simțea o căldură ciudată înăuntru.
Cineva avea grijă de ea. Îi aduceau pâine. Îi turnau felul doi.
Nu trebuia să mănânce repede, pentru că o aștepta munca.
Putea pur și simplu… să mănânce.
Și totuși, în curând trebuia să se întoarcă acasă. Acolo unde demult visa să nu se mai întoarcă.
Lupta cu somnul, dar Iura observă și îi arătă canapeaua moale:
— Haideți, culcați-vă puțin. Nu se întâmplă nimic dacă dormiți o oră.
Și într-adevăr, ce s-ar putea întâmpla? Poate crește iarba din grădină?
În acel moment Tania înțelese: nu mai poate suporta!
Cum ajunge acasă, își va face bagajele și va pleca. Să nu o aștepte nimeni.
Va găsi o soluție. S-a trezit seara.
— Vai! De ce nu m-ați trezit?!
Iura se uită la ea cu o blândețe gânditoare:
— N-am vrut. Zâmbeați în somn…
— Și Mașa?
— Doarme demult. Visează al zecelea vis.
Tania oftă:
— Nikitîșna mă omoară… Pentru coș…
Iura se uită la ea uimit și întrebă încet:
— Adică pentru că erați cât pe ce să muriți în pădure — nu o deranjează, dar pentru un coș — da?
Tania se încurcă. Nu știa ce să răspundă.
Și deodată înțelese: el vede tot! Cu întrebarea aceea spusese totul despre viața ei.
Iura clătină din cap:
— Cum să te prețuiești atât de puțin?
— Aveți dreptate… M-am hotărât deja. Mă întorc, îmi iau lucrurile și plec în oraș.
— Și acolo ai pe cineva?
— Pe nimeni. Nimic. O să mă descurc. O să-mi găsesc de muncă.
Iura tăcu, gândindu-se.
— Rămâi. M-aș bucura să te văd — în orice calitate.
Și dacă hotărăști să pleci — te ajut să te instalezi.
Tania se uită la el și simți că se afundă într-o căldură și siguranță.
— În sfârșit ai venit?! Ar trebui să te dau pe mâna poliției!
Zinaida Nikitîșna dădu din mână.
Nu mai avea putere să se certe — umblase toată ziua după animale.
— N-am ce să dau în judecată, dar pe mine… M-a lăsat bătrână și fără ajutor!
— Ce fel de rudă ești tu pentru ea?! Dacă are cap pe umeri, nu se mai întoarce la tine niciodată!
— Ce spui acolo?! Trebuie să-mi fie recunoscătoare toată viața!
— Taci din gură! Nu sunt Tania, să-ți țin isonul!
I-ai distrus viața fetei!
— Ia uite, cine-i acolo?
Motocicleta pădurarului s-a oprit la poartă. Tania a coborât, a salutat scurt și s-a îndreptat hotărâtă spre casă.
Zinaida ezită o clipă, apoi țipă:
— Unde-ai umblat, desfrânato?! Ești femeie măritată! Și coșul unde e?!
Stepanovna ridică din umeri.
După câteva minute, Tania ieși din casă cu o geantă.
— La revedere!
— Unde te duci?! Unde?! Trebuie să hrănești vitele!
Tania se întoarse:
— Gata… Nu mai vreau să vă „supăr”!
Că de la atâta „bunătate” îmi crește cocoașă!
Nikitîșna rămase stană de piatră de atâta obrăznicie, iar Stepanovna izbucni în râs:
— Uite ce stea ai crescut, Zina!
Seara, Iura i-a povestit Taniei viața lui.
Soția lui murise la naștere — doctorii n-au putut-o salva.
Cu doi ani în urmă se mutase cu fiica lui în pustietate, departe de trecut.
A aranjat ca Tania să fie angajată la o fermă din satul vecin începând cu săptămâna următoare.
Până atunci trebuia doar să se odihnească.
Peste șase luni au făcut o nuntă zgomotoasă și veselă, în stilul satului.