Iubitul meu m-a părăsit pentru persoana în care aveam cea mai mare încredere—propria mea mamă—și am crezut că durerea mă va distruge. El credea că poate să mă trădeze și să plece fără să înfrunte consecințele. Ceea ce nu și-a dat seama era că nu aveam de gând să-l las să scape cu ea.
Se spune că nicio relație nu e perfectă, și obișnuiam să cred că Radu și eu nu făceam excepție. Sigur, ne certam uneori.
Radu putea fi distant, condescendent, și avea obiceiul nefericit de a face totul despre el. Dar credeam că avem dragoste.
Obișnuia să-mi aducă cafea în pat, exact cum îmi plăcea, cu un strop de lapte de ovăz și două zaharuri.
Lăsa bilețele mici pe frigider cu fraze precum „Poți face asta” sau „Zâmbește, ziua e a ta.”
Și uneori, în timp ce stăteam în pat, punea o melodie pe telefon și murmura: „Asta îmi amintește de tine.”
M-am convins că dragostea înseamnă să continui în ciuda defectelor.
Locuiam împreună de aproximativ un an. Credeam cu adevărat că construim ceva substanțial, ceva real.
Mama mea, Linda, venea des în vizită. Spunea mereu că voia doar să ajute.
Aducea supă de pui făcută în casă, ne plia rufele când nu terminasem eu, și îmi dădea sfaturi despre subiecte pe care nu le cerusem niciodată, cum să amenajez livingul sau să gătesc orezul fără să se lipească.
Apreciam, cu adevărat. Cel puțin, obișnuiam. Chiar mă simțeam norocoasă să am o mamă care își păsa îndeajuns să fie prin preajmă.
Până în acea după-amiază oribilă. Am plecat mai devreme de la muncă. Mă durea capul, și tot ce voiam era să mă întind în liniște și să mă odihnesc înainte să gătesc cina.
Dar de îndată ce am intrat, am auzit muzică liniștită în living, și voci—joase, voci familiare.
Am crezut că poate Radu se uita la televizor. Apoi am intrat și l-am văzut. Radu o săruta pe mama mea. Mâinile lui îi stăteau pe talie. Ea zâmbea. Și lumea mea s-a spart în două.
„Ce dracu’ se întâmplă aici?!” am strigat. Mi s-a spart vocea. Nu mă auzisem niciodată atât de tare. Pieptul mi era strâns. Mâinile îmi tremurau.
Radu a suspinat. Părea deranjat. Nu vinovat. Nu îmi părea rău. „Raluca, nu voiam să afli așa.”
Nu s-a mișcat. Nici măcar nu a făcut un pas înapoi. Doar a stat acolo de parcă nu era mare lucru.
Linda și-a încrucișat brațele. Și-a înclinat capul de parcă eram un copil care făcea isterii. „Mereu faci din toate o criză”, a spus. „Aveam să-ți spunem.”
Mi s-a căscat gura. Am simțit cum căldura îmi urcă la față. „Aveați să-mi spuneți ce, exact? Să mă puneți jos ca la o întâlnire de familie și să spuneți: ‘Surpriză, suntem cuplu acum’? Ești mama mea!”
Am pășit spre ei. Vocea îmi tremura. „Cum ați putut să-mi faceți asta?”
Linda nu a tresărit. Vocea i-a rămas rece. „Radu merită pe cineva care să-l asculte. Pe cineva care nu e mereu obosit sau se plânge. Poate dacă ai fi fost mai mult femeie, nu s-ar fi întâmplat asta.”
M-am uitat la ea. Nu-mi venea să cred ce auzisem.
Radu a vorbit apoi. „Nu ai fost ușor de suportat, Raluca. Te închideai ori de câte ori aveam o discuție serioasă. Linda mă ‘înțelege’.”
A fost ca o lovitură în stomac. M-am uitat la el de parcă era un străin. I-am apucat haina de pe scaun și am aruncat-o în el. „Ieșiți afară. Amândoi.”
Nu s-au certat. Au trecut pe lângă mine de parcă nu eram nimic. Nu am plâns. Nu puteam. Doar am stat acolo, paralizată, în mijlocul camerei, înconjurată de tăcere.
Greața a început două zile mai târziu. La început, am dat vina pe stres, șoc și durerea de a-mi vedea propria mamă plecând cu bărbatul pe care îl iubeam.
Stomacul îmi fusese în noduri de după-amiaza aceea, așa că să vomit nu părea ciudat.
Dar când mi s-a făcut rău pentru a treia oară în dimineața aceea, ceva în mine a șoptit că era mai mult decât doar inima frântă.
Am cumpărat două teste de sarcină și le-am făcut de îndată ce am ajuns acasă. Amândouă arătau două linii.
M-am uitat la ele, sperând că mă înșel. M-am întors să cumpăr încă patru. Părea prostesc, dar voiam să fiu sigură.
M-am întors acasă și am stat pe podeaua rece a băii, înconjurată de șase teste. Toți spuneau același lucru.
Eram însărcinată. Cu copilul lui Radu. Același bărbat care mi-a sărutat mama. Același bărbat care m-a părăsit de parcă nu contez.
Am așteptat încă trei zile să-l sun. M-am uitat la telefon mult timp. Mâinile mi se simțeau grele. Inima îmi bătea repede. Când a răspuns, nu am pierdut timpul.
„Sunt însărcinată”, am explicat.
A fost tăcere la celălalt capăt. În sfârșit a vorbit. „Ești sigură?”
„Șase teste”, am spus. „Toate spun același lucru.”
Nu a spus mult după asta. Doar mi-a spus că vine. Nu i-am spus să nu vină.
În seara aceea, a apărut la ușa mea. Ținea o pungă mică de hârtie. Fața îi părea obosită. Avea aceeași expresie goală pe care o purta anul când mi-a uitat ziua de naștere.
„Am adus niște chestii”, a spus. A pus punga pe tejghea. „Biscuiți, ceai de ghimbir. Am căutat ce ajută.”
Nu m-am mișcat. Mi-am încrucișat brațele. „Crezi că gustările repară trădarea?”
S-a uitat la mine de parcă eram nedreptă. „Încerc să fiu implicat. Mereu spui că nu apar. Păi, sunt aici acum.”
M-am uitat la el. „Ești aici pentru că ai fost prins.”
În săptămâna următoare, Radu a continuat să apară de parcă nu s-a întâmplat nimic. A întrebat dacă am sunat doctorul încă.
Voia să știe dacă prefer numele Ela pentru o fată sau Iacob pentru un băiat. A discutat despre hainele de bebeluș și pătuțuri de parcă eram un cuplu normal.
Uneori întreba cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva. Alteori, pur și simplu stătea pe canapea și vorbea despre cariera lui ca pe vremuri.
Nu înțelegeam ce făcea sau de ce încerca. Dar nu l-am oprit. Încă aveam nevoie de timp.
Apoi într-o seară, mi-a sunat telefonul. Am văzut numele ei pe ecran, și pentru o clipă doar m-am uitat la el. Ceva în mine știa deja că apelul acesta va durea. Totuși, am răspuns.
„Salut, dragă”, a spus Linda. Vocea îi era ușoară și dulce, dar puteam auzi muchia ascuțită dedesubt. „Voiam doar să-ți spun—sunt însărcinată și eu.”
Am înghețat. Am ținut telefonul la ureche dar nu puteam vorbi. Mă simțeam de parcă mi-ar fi luat aerul din plămâni.
„M-ai auzit”, a repetat. „Și, în caz că te întrebi, am planificat-o. Știam că o să încerci să-l atragi înapoi cu mica ta surpriză. Așa că m-am asigurat că rămâne cu mine.”
Nu am răspuns. Nu am întrebat nimic. Am închis telefonul și l-am pus încet jos. Degetele îmi erau rigide, și tot corpul mi se simțea rece.
Radu a intrat în noaptea aceea ca de obicei. Nici măcar nu a bătut. S-a așezat pe marginea canapelei și s-a uitat la mine, de parcă nu știa ce versiune a mea va găsi.
„Ți-a spus?” a zis, tonul jos.
„Credeai că nu o să-mi spună?” am întrebat din nou. Vocea îmi era fermă, deși voiam să strig.
Radu a expirat și și-a frecat mâinile. „Nu sunt sigur ce să fac. Nu m-am înscris pentru doi copii. Abia îmi gestionez propria viață.”
M-am uitat direct în ochii lui. „Atunci poate ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să te culci cu două femei din aceeași familie.”
A scuturat din cap. „Doar spun… poate că nu trebuie să fie atât de complicat. Ai opțiuni.”
„Crezi că ar trebui să fac asta mai ușor pentru tine scăpând de copilul meu?”
„Doar spun că ar putea fi pentru ce e mai bine. Nu ești într-o stare bună acum. Ești copleșită.”
M-am apropiat de ușă și am deschis-o. „Ieși afară. Acum.”
„Raluca, nu te comporta așa. Putem să ne înțelegem cumva.”
„Am spus ieși afară!” am strigat. „Și dacă îmi mai spui vreodată ce să fac cu corpul meu, jur pe Dumnezeu—”
Radu a ieșit, trântind ușa atât de tare încât pereții păreau să se cutremure. Am stat paralizată, cu mâinile tremurând pe lângă corp.
Apoi au venit lacrimile. Nu lente sau moi, ci ferme și clare. Genunchii mi-au cedat și am căzut pe podea.
Plânsul m-a sfâșiat, tare și oribil. Nu puteam să-mi prind respirația. Mi-am presat fața de podea, neputând să mă opresc din tremurat.
Am plâns pentru totul—bărbatul pe care credeam că îl iubesc, bebelușul neașteptat, și mama care devenise o străină.
Când a răsărit soarele, m-am simțit diferit. Nu mai bine. Doar mai rece. Ceva în mine se închisese.
Fata care spera și avea încredere dispăruse. Nu aveam să-l rog pe Radu să rămână. Nu aveam să o sun pe Linda și să întreb de ce.
Aveam să cresc copilul ăsta singură. Ei își făcuseră alegerea. Acum era rândul meu.
Am stat la masa din bucătărie, scriind o scrisoare. Nu am citit-o din nou. Am pliat-o, mi-am luat cheile, și am condus la casa Lindei. Planul meu era simplu: să las biletul și să plec.
Totuși, când am deschis ușa, Radu era acolo, cărând o geantă pe hol.
„Ce faci?” am întrebat, vocea fermă în timp ce mă mișcam pe coridor. Inima îmi bătea deja. Puteam vedea bagajul lui pe jumătate dezipat.
Radu a tresărit. Nu s-a întors să mă privească imediat. „Doar luam niște chestii”, a mormăit.
Nu m-am oprit. Am mers direct pe lângă el, trăgând geanta deschisă. Chiar deasupra erau două bilete de avion. Le-am apucat și le-am ridicat.
Radu și-a atins obrazul. Părea obosit. „Nu mai pot să mă descurc cu asta. Linda a fost nebună de când a aflat. Nu se oprește din vorbit despre bebeluș. Mă monitorizează constant. Întreabă mereu despre nume, culori pentru cameră, și totul. Mă simt prins în capcană.”
„Nu aveai de gând să-i spui, nu-i așa?” am întrebat. „Aveai de gând să pleci fără să spui nimic.”
S-a uitat în jos. „Plănuiam să trimit un mesaj după ce ies. Nimic din astea nu era în planurile mele. Voi amândouă ați făcut o mizerie.”
M-am uitat la el și am simțit cum stomacul mi se întoarce. „Tu ai înșelat. Tu ai mințit. Tu te-ai jucat cu viețile oamenilor. Și acum ne dai vina nouă?”
Radu scutură din cap. „Voi amândouă sunteți imposibile. Sunt obosit să fiu mereu cel rău.”
„Tu ești cel rău”, am răspuns. Vocea îmi era joasă, dar nu tremura. „Tu ai făcut mizeria asta, și acum vrei să fugi de ea.”
Ochii i s-au îngustat. „Te comporți de parcă ești mai bună decât mine. M-ai tratat ca pe gunoi de când a început toate astea.”
„Tu m-ai jenat. Tu ai spart totul. Și acum îi faci și ei la fel. Crezi că asta te face victimă?”
Fără să spun nimic, am rupt biletele în două. Am aruncat fragmentele pe podea. Am stat nemișcată pentru o vreme, respirând prin furie, înainte să-mi scot telefonul.
„Linda”, am spus când a răspuns. „Iubitul tău perfect stă aici cu o valiză și un bilet de ieșire din viața ta. Am crezut că ar trebui să știi.” Am închis înainte să poată răspunde.
Radu s-a uitat urât la mine. „Ce dracu’ a fost asta?”
„Consecințe”, am explicat. „O să auzi de la avocatul meu. Plătești pentru amândoi copiii. Îți placă sau nu.”
Am trecut pe lângă el fără să mă uit înapoi. Am lăsat scrisoarea ruptă pe masă ca să o poată vedea și să știe că intenționasem să fiu politicoasă dar mi-am schimbat părerea.
Am ieșit afară și am simțit soarele pe față. Aerul mirosea proaspăt, ca un nou început. Pentru prima dată în săptămâni, mă simțeam sigură pe picioare.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.