— Gata. M-am săturat. Întoarce-te în cocioaba aia de unde ai venit. Îți trimit niște bani — să te descurci o vreme. După aia, faci cum vrei. M-am săturat. Ești ca tapetul vechi dintr-o casă bătrânească. Gata. Libertate.
A zâmbit. Convins că ea o să-l roage în genunchi.
Dar Anna doar l-a privit. Calm. Liniștit.
— Bine, — a spus ea.
Și s-a dus să-și adune lucrurile.
Satul a întâmpinat-o cu liniște. Tocmai acea liniște de care fugi când ești tânăr, dar pe care o cauți când te întorci, ca să poți respira din nou.
Casa bunicii era veche, înclinată, dar era a ei. Anna a spălat podelele, a aprins soba, a agățat perdele curate. Apoi a scos dintr-un sertar vechiul ei carnețel. Și a început să scrie.
Cuvintele, care nu mai fuseseră rostite de ani de zile, au început să curgă.
Scria despre o femeie care uitase cum sună propria ei voce — și cum, într-o zi, a auzit-o din nou.
Despre cum cineva te poate numi „fundal” — iar tu ești, de fapt, întreaga imagine.
La început posta doar în rețelele de socializare. Noaptea, sub pătură. Iar dimineața se trezea cu sute de comentarii:
„Asta e exact despre mine”
„Mulțumesc că ați spus asta cu voce tare”
„Datorită dumneavoastră am avut curajul să plec”
După trei luni au apărut și primele colaborări plătite. După jumătate de an — blogul „Femeia tăcută”, cu zeci de mii de urmăritori.
A început să facă live-uri. La început cu voce tremurândă. Apoi — sigură pe ea.
A fost invitată în podcasturi, reviste, emisiuni.
Într-o zi i-a scris o femeie:
— Anna, ați descris viața mea în detaliu. Am plecat. Acum locuiesc cu mama și copiii mei. Și respir din nou. Vă mulțumesc.
Fix după un an, a primit un mesaj:
„Salut. Am auzit că ai devenit bloggeriță? Trăiești bine, văd. Poate-ți amintești de unde ai pornit? Hai să vorbim…”
Era Alexander.
Anna a zâmbit.
„Ai dreptate. Povestea mea a început cu tine. Mulțumesc că ai plecat. Fără tine, nu m-aș fi regăsit niciodată.”
Și a apăsat pe „Blochează”.
Acum, în casa ei era mereu cald. Nu doar de la sobă — ci și dinăuntru.
Anna nu se mai temea de liniște.
Pentru că în ea — se auzea din nou propria voce.
Și nimeni nu o va mai face vreodată să tacă.