Ivan rămase blocat. Fetița, abia deschizând ochii, îi întinse ceva. Mâna ei mică tremura ușor. Era o brățară din ață roșie, cu o cruciuliță mică agățată.
— Ce e asta? — întrebă Ivan, confuz, luând brățărica cu două degete.
— Mama… mi-a zis s-o port… să mă apere… — șopti fetița abia auzit, apoi închise ochii din nou.
Ivan simți cum ceva în pieptul lui se rupe. Avea un nod în gât. Se uită la brățară, apoi la copil. Nu mai conta ședința, nu mai conta nimic. Se urcă din nou la volan, cu fetița întinsă pe bancheta din spate și porni direct spre spital.
— Ați avut mare noroc, domnule. Fetița e în afara oricărui pericol. Doar o comoție ușoară. Ați făcut bine că ați adus-o repede.
Ivan dădu din cap, dar privirea lui era pierdută. De câteva ore se plimba prin hol, neliniștit, ținând în mână brățărica aceea. Nu reușea s-o lase jos. Se simțea de parcă fetița i-o dăduse intenționat. Dar de ce?
— Tatăl fetei? — întrebă o asistentă, uitându-se în jur.
— Nu… adică… nu știu unde-i părinții… — zise Ivan, ridicându-se.
— A, deci sunteți…?
— Eu… am accidentat-o. Din greșeală. Eu am adus-o.
Asistenta se uită lung la el, fără să zică nimic. Apoi oftă și zise:
— Poliția va dori să vorbească cu dumneavoastră. Dar deocamdată, fetița vrea să vă vadă. O cheamă Daria.
Ivan intră încet în salon. Daria era trează, cu obrajii puțin palizi, dar zâmbea slab.
— Bună… — zise ea.
— Bună, scumpo… îmi pare atât de rău…
— Nu-i nimic, nenea. Mama zicea că tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un rost.
Ivan simți cum îl strânge stomacul. Se așeză lângă patul ei.
— Unde e mama ta? Sau tata?
— Mama… a murit. Tata… a plecat de mult. Eu stau la mătușa, dar azi am fugit… n-a vrut să mă lase să merg în parc.
Ivan rămase fără cuvinte. Se uita la ea, micuță, singură, dar atât de curajoasă.
— De ce ai fugit?
— Voiam să-i duc brățărica asta mamei… la cimitir. Dar am căzut… și apoi a venit mașina ta.
Ivan simți din nou acel nod. Brățărica. Un gest simplu, pur, care i-a dat lumea peste cap.
În zilele următoare, Ivan nu s-a mai întors la birou. A sunat, și-a cerut scuze, și-a luat concediu. Mergea zilnic la spital. Daria se atașase de el. Îl aștepta, îi povestea, îl ținea de mână. Și lui i se părea că, de ani de zile, nu mai fusese atât de liniștit. Sau atât de viu.
Într-o seară, în timp ce o învelea cu grijă, ea îi zise:
— Tu ai copii?
— Nu… — răspunse el. — Am fost mereu prea ocupat ca să-mi fac o familie. Și… cred că nici n-am fost omul potrivit pentru asta.
— Dar mie-mi place de tine, nenea. Mă simt bine când ești aici.
Ivan o mângâie pe frunte, dar nu spuse nimic. Avea lacrimi în ochi.
După externare, Ivan o duse personal la mătușa ei. Dar casa aceea era rece, murdară, iar femeia care deschise ușa avea o față acră.
— Iar ai fugit, nesimțito? — țipă ea la Daria, trăgând-o de mână.
— Stați! — o opri Ivan. — A fost un accident. Am avut grijă de ea cât a fost la spital.
— Bravo ție. Acum las-o și pleacă, că n-avem nevoie de salvatori aici.
Ivan nu știa ce să facă. Se întoarse spre Daria. Ea nu plângea, dar privirea ei îl sfâșia. Atunci, pe loc, luă o decizie.
— Uite ce e… vreau s-o iau cu mine. Măcar pentru o vreme, până găsim o soluție mai bună. O pot înscrie la o școală bună. Să aibă grijă cineva de ea cu adevărat.
Mătușa îl privi suspicioasă, dar când Ivan scose niște bani și-i întinse, femeia ridică din umeri:
— Fă cum vrei. Oricum mi-e în plus.
Trei luni mai târziu, în apartamentul lui Ivan, pe frigider erau lipite desene. Prin casă se auzea râs de copil. Iar într-un colț, pe o poliță, stătea o brățară roșie, cu o cruciuliță, pusă într-o ramă mică, de parcă era un trofeu.
Ivan nu mai era același. Se trezea dimineața cu poftă de viață. Îi făcea sandvișuri Dariei, o ducea la școală, o asculta seara cum povestea tot ce i s-a întâmplat. Iar ea, ei îi sclipesc ochii când îl strigă:
— Tati!
Și de fiecare dată când o aude, Ivan simte că inima i se umple.
Totul începuse cu un accident. Cu o clipă de neatenție.
Dar viața… viața îi dăduse o a doua șansă. Și el n-avea de gând s-o rateze.