În acea zi, Monica era epuizată. Toată dimineața o petrecuse curățând, spălând, aranjând jucăriile și ștergând podelele. Când a verificat cuptorul, puiul cu cartofi se rumenise frumos, umplând bucătăria cu un miros de lăsa pe gură apă.
— Mai sunt zece minute, a murmurat ea, setând cronometrul și grăbindu-se spre baie — avea timp să curețe gresia. Totul mergea ca uns. Până când ușa de la intrare a trântit.
— Cred că s-au întors copiii, s-a gândit Monica, dar în prag a apărut nu fiul sau fiica ei, ci soțul ei — Andrei, care spusese dimineață că „e la garaj“.
— Uau, ce miroase bine! s-a frecat el pe mâini mulțumit. — Iubesc puiul tău!
— Cheamă copiii, să vină la masă, a strigat Monica și s-a întors la chiuvetă.
Peste un minut, prin casă tropăiau picioarele goale ale copiilor, cineva și-a aruncat adidașii, altcineva râdea zgomotos. Monica a auzit certuri și a ieșit, fără să aștepte cronometrul.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat, încă cu mănușile de cauciuc.
— Vreau o pulpă! a țipat Ilinca, de zece ani.
— Și eu! a strigat în cor Matei, de opt ani.
— Sunt două, a rumegat Monica.
— Nu! A rămas doar una! a tropăit Ilinca cu piciorul.
Femeia s-a apropiat de masă. Adevărat — jumătate din pui dispăruse. Rămăseseră doar pieptul și câteva bucăți de cartofi.
— Unde e tatăl vostru?
— A plecat. A luat jumătate de pui și a plecat, a mormăit Matei.
Monica a luat telefonul, l-a sunat pe Andrei — nu a răspuns. Apoi a înșfăcat cheile și a ieșit pe ușă. Fierbea de mânie: din nou! Își luase întotdeauna cele mai bune bucăți. Dar acum nu pentru el, ci pentru gașca lui de amici. Nu mai era vorba doar de zgârcenie — era o trădare a casei.
Lângă casă, lângă locul de joacă, Andrei stătea pe bancă cu prietenii. În mână aveau bere, iar pe genunchi — același pui. Râdeau, mâncau, se lingeau pe degete.
— Nu vă e rușine?! a izbucnit Monica, cu ochii scânteind.
— Du-te acasă, vorbim mai târziu, a șuierat Andrei, aruncând o privire spre „băieți“.
— Nu, vorbim acum! Ai furat mâncarea pe care am gătit-o pentru copiii mei! Nu-ți e rușine? Îți mai trebuie și asta, după ce mereu îți iei cele mai bune bucăți? Acum hrănești și musafirii cu ce nu e al tău?
— Pleacă până mă pot stăpâni, a răspuns el aspru, apucând-o de braț.
— Ce faci?! s-a smuls Monica. — Nu ești doar un egoist, ești un hoț, Andrei. Un hoț care fură mâncarea de la proprii copii și o dă la bețivi.
— Termină cu isteria, Moni, s-a enervat el, simțindu-se umilit în fața prietenilor. — E doar o dată.
— O dată? Dar fructele? Caviarul pe care mama mi l-a trimis și tu l-ai mâncat într-o zi? Sau friptura, când le-ai lăsat copiilor numai arsurile, iar ție ți-ai luat bucățile moi?
Monica s-a întors și a plecat.
Seara, când s-a întors, ea stătea lângă fereastră.
— Dacă te-ai vedea cum arăți, râdea Andrei. „Divorț pentru un pui“. Ai fi perfectă la emisiunile alea de scandal.
— Dau divorț, a răspuns ea rece. — Chiar acum nu înțelegi de ce. Nu pentru pui. Ci pentru mizeria, lăcomia și egoismul tău.
— Unde o să mă duc? a pufnit el. — Nu ești amuzantă.
— La mă-ta. Aceeași care te-a învățat că tot ce e mai bun e al tău. Să vadă acum cum e să împartă cu tine.
Andrei a plecat, crezând că glumește. Dar a doua zi, Monica și-a depus cererea. El a rămas la mama sa.
După două săptămâni, a sunat-o chiar ea.
— Ai avut dreptate, a oftat foste— Acum înteleg de ce ai plecat, și eu mă simt ca într-o cușcă cu un lup flămând, a mormăit ea, închizând telefonul cu un oftat de ușurare.