— Știu că ați găsit cercelul… și bilețelul, — a spus Clara, fără să-mi lase timp să pun întrebări. — Nu e ceea ce credeți. Dar… cred că e momentul să vorbim.
M-am așezat în fața ei, puțin surprinsă de tonul ei — nu arogant, nu defensiv, ci aproape… blând. Și-a sprijinit coatele de masă și a continuat:
— De ceva timp, Thomas părea tot mai obosit. M-am îngrijorat că se întâmplă ceva, dar nu voia să vorbească. Eu însă nu sunt genul care închide ochii. Așa că am început să cercetez și am descoperit… că se întâlnea cu o femeie. Nu într-un mod romantic. Doar discuții. Se vedeau din când în când în parc. Îi spunea că e confuz, că nu știe cum să gestioneze presiunile, așteptările.
Inima mi-a început să bată tare. Nu de furie — de teamă. Nu știam ce se întâmplă cu adevărat, dar simțeam că e important.
— Nu i-am spus că știu. În schimb… m-am dus la ea.
— La ea? — am întrebat, deja complet nedumerită.
— Da. Femeia care a lăsat bilețelul. Și știți ce am aflat? Că e psihoterapeut. Thomas a început să meargă la ea la recomandarea unui prieten. N-a spus nimănui, pentru că nu voia să fie compătimit sau considerat slab. Iar eu… m-am simțit o proastă. În mintea mea se născuse o dramă. Dar el doar căuta ajutor, ca să devină un soț mai bun. Și un fiu mai bun.
Clara a zâmbit, ușor obosit.
— Biletul era de la ea. „K.” — de la Cristina. Eu am rugat-o să continue sesiunile cu el. Dar de data asta — cu știrea mea. Pentru că atunci când iubești pe cineva cu adevărat, nu te sperii de slăbiciunile lui. Îl ajuți să se ridice.
Am tăcut mult. Gândurile se ciocneau în capul meu. Iar Clara, cea pe care o considerasem superficială și rece, stătea în fața mea și-mi vorbea cu o sinceritate pentru care nu eram pregătită.
— Și de ce-mi spui toate astea? — am șoptit.
— Pentru că îmi pasă. Și de el. Și de dumneavoastră. Și pentru că, dacă într-o zi vom avea un copil, vreau să avem o familie — nu doar pe hârtie, ci una adevărată. Cu o bunică ce ne privește cu drag, nu cu suspiciune.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu pentru că m-a emoționat — ci pentru că am realizat că greșisem. Judecasem doar după aparențe, fără să o cunosc cu adevărat. Clara nu era o dușmancă. Doar era diferită de mine.
— Îmi pare rău, — am spus. — Am crezut că te cunosc. Dar se pare că m-am înșelat.
Ea a zâmbit — cald, sincer.
— Cu toții greșim. Important e dacă vrem să ne reparăm greșelile.
Din acea zi totul a început să se schimbe. Treptat. Mai întâi cu lucruri mici — plimbări împreună, discuții la o ceașcă de ceai. Apoi — cu gesturi. Clara m-a invitat să aleg materialul pentru perdelele din camera copilului, când a rămas însărcinată. Eu i-am propus să-i arăt câteva rețete vechi din familie. Ea le pregătea în stilul ei — modern, elegant. Dar cu respect.
Iar când s-a născut micuțul Matei, m-a sunat prima. Cu vocea tremurândă. Și mi-a spus:
— Am născut. Totul e bine. Și are ochii dumneavoastră.
Am început să plâng.
Acum, când stă pe genunchii mei, cu ochii aceia care mă privesc cum o făcea odată Thomas, zâmbesc. Și mă gândesc — poate viața știe mai bine decât noi cu cine să ne unească. Clara nu e perfectă. Nici eu nu sunt. Dar îl iubește pe fiul meu. Îl iubește pe nepotul meu. Și acum… mă iubește și pe mine.
Și asta e mai mult decât mi-am dorit vreodată.