Erau seri în care Elena stătea lângă pătuț și se întreba – va rezista încă o zi? Apoi Janusz zâmbea în somn. Sau îi apuca degetul cu mânuța lui mică. Și toată oboseala dispărea. Acest copil era universul ei.
După o noapte deosebit de grea — bebelușul aproape că nu dormise până dimineață — Elena nu a mai rezistat și a scris un mesaj plin de frustrare într-un grup de mame pe Facebook. Fără a aștepta ceva în schimb. Doar ca să-și verse durerea. A scris: „Nu sunt o eroină. Sunt doar o mamă care își iubește copilul până la nebunie, dar uneori simte că se prăbușește.“
Postarea a devenit virală. Peste o mie de femei i-au scris — cu empatie, cu susținere, cu povești mai grele sau mai luminoase. Una dintre ele — Nicoleta, mamă singură cu doi copii — i-a propus: „Lucrez într-un magazin online, căutăm pe cineva pentru rețelele sociale. Vrei să încerci? E de acasă.“
Elena s-a agățat de această oportunitate ca de un colac de salvare. Munca era interesantă, iar șefa — înțelegătoare. Uneori scria texte promoționale cu o mână, în timp ce cu cealaltă legăna căruciorul. A început să câștige constant, chiar își permitea să angajeze o fată pentru câteva ore de ajutor.
Viața începea să se așeze. I-a cumpărat lui Janusz un cărucior nou, de data aceasta confortabil. A amenajat un colț de joacă în casă, a vopsit pereții în culori calde. Treptat, apartamentul care i se părea cândva mic și întunecos, a devenit primitor și luminos.
Margarita, mama ei, încă era rece. Dar când Janusz a împlinit un an, ceva s-a schimbat. I-a văzut în parc — Elena alerga după copil, iar el râdea în hohote. Atunci a înțeles: fiica ei nu este slabă. Dimpotrivă — era mai puternică decât multe „familii complete” despre care vorbise.
— Vrei să ți-l țin uneori, când ai de lucru? — a întrebat într-o seară, ca din întâmplare.
Elena doar a dat din cap. Lacrimile îi umpleau ochii, dar nu le-a arătat.
Și Sofia și-a schimbat tonul. Când soțul a părăsit-o pentru o femeie mai tânără, a căzut în depresie. Atunci Elena a fost alături de ea. A ajutat-o, a ascultat-o, a scos-o la plimbare. Sofia i-a spus: „Ai fost mai curajoasă decât am realizat vreodată.“
La doi ani, Janusz deja spunea primele cuvinte. „Mama“ era preferata. Îi plăcea să cânte, să construiască din cuburi și să îmbrățișeze iepurașul de pluș. Elena îl privea și se întreba — cum de cineva nu a vrut acest copil?
Într-o zi, când îl aducea acasă de la locul de joacă, l-a întâlnit pe fostul. Din întâmplare. Stătea în fața unei cafenele și o privea cu o expresie greu de citit. A traversat automat pe cealaltă parte, dar el a strigat:
— Acesta… e copilul tău?
— Nu. E al nostru, — a spus calm. — Dar doar pe hârtie.
— Uite, Elena, eu… — se scărpina la ceafă. — Poate că nu trebuia să fac ce-am făcut. Poate aș putea…
— Nu, — l-a întrerupt ea. — Nu poți. Eu și Janusz suntem bine. Fără „poate”.
El a înclinat capul, rușinat. Și a plecat.
Iar ea, zâmbind, i-a luat mânuța fiului și au pornit spre casă. Soarele apunea, Janusz lovea frunzele căzute și râdea. Iar în inima Elenei nu mai era durere. Doar mândrie.
Era singură. Dar nu era singuratică.
Și era fericită.