Cu mâinile tremurânde, am lăsat florile să cadă pe covor.
Creierul meu refuza să proceseze ceea ce tocmai auzisem.
Natașa, soția mea de patru ani, femeia cu care plănuisem să am copii, vorbea cu un alt bărbat din baia noastră. Din casa noastră.
Dintr-o dată, toate micile semne pe care le ignorasem în ultimele luni au început să se lege: orele prelungite la serviciu, mesajele discrete pe telefon, parfumul diferit pe care uneori îl simțeam în părul ei.
Am înghețat locului, incapabil să decid ce să fac. Să-i confrunt acum? Să plec înainte să mă vadă? Să aștept și să văd cine este acest „Vasilică”?
Ușa băii s-a deschis larg și Natașa a ieșit învăluită într-un nor de aburi, purtând doar un prosop în jurul corpului. Când m-a văzut, s-a oprit brusc, fața ei transformându-se într-o mască de teroare. A deschis gura să spună ceva, dar niciun sunet nu a ieșit.
„Unde e?” am întrebat, surprinzându-mă cât de calmă îmi suna vocea în ciuda furtunii din interiorul meu.
„S-sergiu,” a bâlbâit ea. „Nu este… nu e ceea ce crezi.”
Am făcut un pas spre dormitor, dar ea s-a pus în fața mea.
„Te rog,” a șoptit ea. „Pot să explic.”
„Lasă-mă să trec,” am spus, simțind cum furia înlocuiește uimirea inițială.
În acel moment, o mișcare din bucătărie mi-a atras atenția. M-am întors brusc, pregătit să înfrunt bărbatul care-mi distrusese căsnicia.
Dar nu era nimeni acolo. Cel puțin, nimeni la nivelul ochilor. Abia când am privit în jos, am văzut-o: o pisică portocalie, grăsuță, lingându-și lăbuțele pe blatul bucătăriei, lângă o farfurie goală.
„Ce naiba…?” am murmurat, confuzia înlocuind furia.
Natașa a profitat de momentul meu de ezitare și a trecut pe lângă mine, îndreptându-se spre pisică.
„Îl cheamă Vasilică,” a spus ea, ridicând pisica în brațe. „L-am găsit săptămâna trecută în parcarea subterană, era ud leoarcă și flămând. Voiam să-ți spun, dar știu cât ești de alergic la pisici și… am tot amânat. Plănuiam să-l duc la adăpost, dar e atât de drăguț și se comportă atât de bine…”
Am privit-o nevenindu-mi să cred. Toată tensiunea, toată furia, toată durerea – totul pentru o pisică?
„O pisică?” am exclamat. „Credeam că mă înșeli!”
Natașa a clipit surprinsă, apoi a început să râdă. „Tu credeai… tu ai crezut că eu… cu Vasilică?”
Am simțit cum obrajii îmi ard de rușine. Desigur, acum totul avea sens. Mesajele discrete pe care le văzusem probabil erau către refugiile pentru animale. Parfumul diferit – probabil dezinfectant sau șampon pentru pisici.
„Nu e amuzant,” am mormăit, dar colțurile gurii începeau să mi se ridice într-un zâmbet.
„Ba este,” a insistat ea, încă râzând. „Ar trebui să vezi expresia de pe fața ta!”
Vasilică a scos un mieunat lung, parcă adăugându-și comentariul la situație.
„Deci… nu mă înșeli?” am întrebat, simțindu-mă ridicol.
Natașa a pus pisica jos și s-a apropiat de mine, înfășurându-și brațele în jurul gâtului meu.
„Cu cine aș putea să te înșel? Tu ești singurul bărbat din viața mea. Bine, acum e și Vasilică, dar el e mai mult un bebeluș decât un bărbat.”
Am sărutat-o, simțind cum tensiunea din ultimele minute se topește.
„Florile sunt pentru mine?” a întrebat ea, zărind buchetul căzut lângă ușă.
„Erau,” am spus. „Acum sunt puțin strivite.”
„Sunt perfecte,” a spus ea, ridicându-le. „La fel ca tine.”
Am privit spre pisica portocalie care acum se spăla liniștită pe canapea, complet dezinteresată de drama umană care tocmai avusese loc.
„Ce facem cu el?” am întrebat. „Știi că sunt alergic.”
Natașa a zâmbit vinovată. „Am vorbit deja cu medicul. Există niște tratamente noi pentru alergii. Și am cumpărat un purificator de aer special. E foarte eficient.”
Am oftat, dându-mi seama că pisica deja câștigase locul în casa noastră.
„Bine,” am cedat. „Dar doar până îi găsim o casă permanentă.”
Natașa a zâmbit strălucitor și m-a sărutat din nou. „Bineînțeles. Doar temporar.”
Trei ani mai târziu, Vasilică încă este cu noi, alături de cei doi pui pe care i-a făcut cu pisica vecinului înainte să-l sterilizăm. Alergiile mele au dispărut aproape complet cu ajutorul tratamentului, iar casa noastră este plină de jucării pentru pisici și păr portocaliu.
Câteodată, când îmi amintesc de acea zi, de momentul în care am crezut că îmi pierdusem căsnicia, nu pot să nu râd de mine însumi. Pentru că, în acea zi, în loc să pierd ceva, am câștigat un nou membru al familiei – și o lecție importantă despre încredere și comunicare. Și, desigur, despre cât de ușor pot interpretările greșite să ne conducă pe căi nebănuite.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.