Ana avea doar 20 de ani, dar în spatele ei era deja un bagaj greu de greutăți trăite și amintiri dureroase, pe care prefera să le țină adânc în sine. De curând se angajase ca operatoare la o benzinărie — un loc modest, dar unde putea să înceapă o viață pe cont propriu.
Ana a crescut la orfelinat, și își amintea de acea perioadă cu greu, cu o strângere în suflet. Prieteni aproape că n-a avut: între copii nu era prietenie, ci o competiție crudă, în care fiecare încerca să demonstreze că e mai bun decât ceilalți, iar cei mai slabi erau pur și simplu dați la o parte.
Fata drăguță de la benzinărie a fost concediată — doar pentru că a ajutat cu benzină un bătrân neajutorat cu o rablă de mașină! Toți au râs pe ascuns — dar când el s-a întors, nimănui nu i-a mai venit să râdă…
Dar Ana n-a fost mereu orfană. Până la șase ani, a avut o mamă — o femeie caldă, blândă, cu ochi obosiți, care se străduia să-i ofere fiicei tot ce putea.
După moartea ei, Ana a rămas cu tatăl vitreg — un bărbat bețiv, cu mâna grea. Rar era treaz și se enerva din orice — scârțâitul unei podele sau râsul unui copil îl scoteau din sărite.
Atunci se descărca pe Ana, o bătea fără milă. După ce i-a murit soția, a decăzut de tot: și-a pierdut serviciul, nu mai avea grijă de casă sau de copil.
Banii abia ajungeau pentru o sticlă de băutură, iar să o hrănească pe fată nici nu-i trecea prin cap. Ana stătea des flămândă, într-o cameră rece, unde vântul trecea prin crăpăturile ferestrelor.
Din fericire, vecinii au observat cum se poartă bărbatul cu ea. O auzeau plângând prin pereții subțiri, o vedeau palidă, slabă, rătăcind prin curte după ceva de mâncare.
Într-o zi, n-au mai rezistat și au chemat Protecția Copilului. Au venit repede, au inspectat apartamentul — era murdar peste tot, sticle goale, mirosea a alcool.
Tatăl vitreg, beat criță, nu era în stare să lege două vorbe în apărarea lui. Ana a fost luată chiar în acea zi…
Starea ei — slăbită, vânătăi pe corp, părul încâlcit — spunea totul. Curând au dus-o la un centru de plasament, iar viața l-a pedepsit singură pe bărbat: a murit într-un incendiu, adormit cu țigara aprinsă în apartamentul dărăpănat pe care el însuși îl dărâmase.
Orfelinatul a fost, de fapt, salvarea Anei. Acolo era cald, primea mâncare de trei ori pe zi, și educatorii aveau grijă de ordine.
Era cu mult mai bine decât să trăiască cu tatăl vitreg, unde fiecare zi putea să se termine cu bătaie. După ce a ieșit din sistem, Ana a primit de la stat o garsonieră mică — veche, cu linoleum tocit, uși care scârțâiau și pereți cu vopsea decojită.
Vecinii, bătrâni și suspicioși, se uitau urât la ea. Șușoteau că e orfană, tânără, sigur o să aducă numai oameni dubioși în casă.
Ana simțea privirile lor, dar încerca să nu bage în seamă, și își aranja locuința modestă cum putea. Singura care a ajutat-o a fost Valentina Nicolaevna — educatoarea de la orfelinat.
O femeie cu suflet bun și zâmbet cald, mamă cu mulți copii, care își trata toți copiii din centru ca pe propriii ei. Ana, blândă și cuminte, i-a atras atenția imediat, și între ele s-a legat o prietenie sinceră.
Valentina Nicolaevna a ajutat-o cu actele pentru apartament, i-a dat sfaturi, iar Ana, la rândul ei, s-a apropiat de ea ca de o mamă pe care, în fond, n-a avut-o niciodată cu adevărat. De doi ani, de când trăia pe cont propriu, nu uita să o sune și să o viziteze în casa mică și primitoare de la marginea orașului.
Valentina o primea mereu cu drag, o servea cu ceai și plăcinte, iar copiii ei, deja mari, o invitau pe Ana la sărbători — de Anul Nou, de Paște, la zile de naștere — ca să nu se simtă singură.
Să-și găsească un loc de muncă n-a fost deloc ușor…